Cinci zile in Bucegi.

In a doua saptamana din August am evadat din cuptorul Bucurestiului pentru 5 zile. Am plecat duminica 7/8, Rodica, Ioana M. si cu mine, de la Gura Diham pe la Poiana Izvoarelor si apoi pe Take Ionescu la Cabana Malaesti, unde era surprinzator de multa lume pentru o duminica seara. Cabana primitoare ca intotdeauna, am primit o camera buna chiar deasupra bucatariei, asa ca era cald, aromele un bonus. Din pacate izvorul nu mai curgea. Buda vesnica problema. Se pare ca lumea o evita, pajistea din spatele Anexei era smaltuita cu kurpapier, pareau o multime de flori mari, albe. Seara si noaptea a plouat cu galeata.

Dimineata de luni cetoasa insa ploaia se oprise. Am pornit spre Omu pe Poteca de Vara, mai erau cateva grupuri care urcau. Un grup de patru din Targoviste, cu care am tot schimbat trena, erau echipati cam aproximativ pentru o zi asa capricioasa. Unul dintre ei, un barbat tanar, era incaltat cu niste pantofi de oras cu bot ascutit, stiuci, urca voiniceste insa pe pietrisul umed. Ceata nu ne-a lasat toata ziua, din cand in cand ne bucuram de vederi fugare spre Bucsoiu, Culmea Tiganesti… Multa lume la Cabana Omu, multi venisera cu telecabina de la Babele, cabaniera deabia prididea sa le satisfaca dorintele. Am baut si noi un ceai si am continuat pe Poteca Granicerilor, momentul de varf pentru mine a fost traversarea marii insule de jnepenis dinaintea Refugiului Batrana. Foarte placut acest contact intim cu natura, jnepenii emanau un parfum subtil. La refugiu ne-am intalnit cu o pereche de polonezi tineri care veneau dinspre Moeciu. De la refugiu am coborat pe V. Doamnele. Poteca, frumoasa, coboara lin pe vale, numai spre sfarsit este o portiune umeda cu o ruptura de panta. Am intalnit intai o turma de sterpe, aratau foarte bine, mari, grase, frumoase si foarte relaxate, se pare ca le pria anul sabatic, fara miel. Cainii au fost foarte civilizati. Am vorbit cu un cioban batran, avea un bordei de forma triunghiulara, ca un cort, acoperit cu cetina, probabil ca asa ar fi aratat si acum cateva sute de ani. Mai jos era si stana propriuzisa, Stana din Batrana.

In zona statiei de telecabina Pestera au aparut cateva pensiuni de 3 si 4*. Se pare ca s-a rezolvat problema dejectiilor de la Hotelul Pestera, mirosul pestilential de acum cativa ani disparuse. Am ocolit manastirea si dupamasa tarziu am ajuns, destul de obositi, la Cabana Padina. Nu mai erau locuri la cabana, asa ca am trecut pe solutia de avarie, Cabana Diana. La Diana cam batea vantul a pustiu. Tanti Flori, cabaniera, 66 de ani, o veche cunostiinta, veterana a marilor santiere hidrotehnice de pe vremea socialismului, ne-a lasat sa alegem doua camere. Mai statusem la tanti Flori de cateva ori in ultimii ani, e o adevarata figura a Vaii Ialomitei, energica, voluntara si cam sloboda la gura. Se ocupa singura de cabana, care are cam 20 de camere, si deasemenea gatea pentru lucratorii de la o noua cabana care se construieste chiar in spatele Cabanei Diana.

Marti am hotarat sa ne relaxam, asa ca am luat-o spre Cabana Bolboci, cam 8 Km pe un drum forestier pe malul drept al lacului de acumulare. Drumul e placut si ofera vederi frumoase ale lacului. Din pacate va fi asfaltat in curand, utilajele grele erau deja in pozitie in dreptul unei vile noi si aratoase ale unui maher local. O noua victorie a Regelui Automobil, nu cred ca era nevoie de doua drumuri asfaltate, cate unul pe fiecare mal al lacului. Pe la jumatatea drumului a inceput ploaia si ne-a udat binisor. In apropierea cabanei Bolboci ne-a ajuns din urma un domn varstnic, la bustul gol, care venea in alergare usoara. L-am felicitat pentru performanta, asa am aflat ca eram leat, amandoi nascuti in 43, el mai mare cu cateva luni. Dupa putin timp a aparut si fata lui, fosta campioana de maraton la junioare, in prezent antrenoare de tenis, dupa spusele tatalui. Doamna era proaspata mamica si incerca sa-si revina in forma. Planuiau sa faca si o baie in lac, care banuiesc ca era destul de rece. Cabana cocheta si primitoare, a aparut si soarele, asa ca ne-am uscat si am mancat o ciorba buna si niste mamaliga cu ochiuri. Astfel intremati am luat-o la drum de intoarcere, din pacate nesuferita ploaie s-a intors si ea, asa ca am ajuns uzi la tanti Flori. Se animase si la Diana, din cauza vremii mai multe familii cu copii, care planuisera sa stea la cort, se mutasera in cabana. Cat am stat la Diana am mancat la Cabana Padina, mancarea e buna si preturile moderate, mie unul mi-a placut ciorba de fasole.

Miercuri ziua se anunta frumoasa, Ioana s-a hotarat sa se intoarca, pe dupamasa la coborarea pe Piciorul Pietrei Arse a prins-o ploaia si a udat-o din nou. Rodica si cu mine am facut o tura prin zona. Ne-am oprit la Hotel Pestera, un adevarat hotel alpin, terenul inconjurator curat si bine intretinut. Vechea Cabana Pestera, care inca mai exista acum cativa ani, disparuse, rasa de pe suprafata pamantului, in urma ei a mai ramas un mic platou. In jurul statiei de telecabina zeci de masini, punctul terminus pentru automobilisti. Telecabina venea la intervale scurte si descarca noi si noi turisti. Am trecut si pe la Manastire, in 58, an de pomina pentru mine, pe cand era inca Schit, statusem acolo doua saptamani cu familia unor prieteni. Am revazut biserica veche si micul cimitir in care odihneste staretul de atunci, un fost petrolist care se retrasese acolo din motive numai de el stiute. Manastirea ofera acum cazare pentru mireni intr-o cladire foarte aratoasa.

Ne-am intors joi 11/8, se anunta un val de frig. Vremea a tinut cu noi. Am luat-o peste Cocora, o poteca pe care nu  o mai batusem cu piciorul de multi ani. Poteca incepe imediat dincolo de Hotelul Pestera si urca printr-o frumoasa padure de brad, este mai estetica decat cea prin Curmatura Laptici, care este foarte erodata. La iesirea la golul alpin am dat peste un smeuris bogat din care am mancat dupa pofta inimii. Cam doua ore si jumatate pana la Cabana Piatra Arsa. La bariera pe drumul de asfalt erau cam 50 de masini. Ne-am oprit la Complex, dimineata nu bausem decat un ceai si mancasem un baton, asa ca eram cam flamanzi. Totul arata bine la Piatra Arsa, parca mai aparusera niste acareturi noi, vechea cabana era in renovare si integrata frumos in tot ansamblul. M-am bucurat sa-l revad pe don Bebe, managerul. Il stiam de la inceputul anilor 90, este manager de peste 20 de ani, admirabila statornicie. M-a recunoscut imediat, il impresionase atunci faptul ca vorbeam bine romaneste dupa multi ani in State. Erau anii in care fotbalistii romani se intorceau dupa cativa ani in Italia si spuneau ca nu mai stiu romaneste. Am mancat, cat ai zice peste, o mamaliga si niste ochiuri. Don Bebe a venit la masa noastra si am mai stat putin de vorba. Intamplarea face ca la masa alaturata era o pereche de romani-americani care aveau o fetita de vreo 10-12 ani. Interesant ca mama vorbea cu fetita in romaneste, iar fetita ii raspundea invariabil in engleza. Un proces de aculturare, cumva fetita simtea ca englezaa e mai importanta pentru ea. Ne-am continuat drumul apoi, am coborat in Sinaia pe Piciorul Pietrei Arse. Privind de sus mi s-a parut ca ceva lipsea la liziera padurii, nu se mai vedea bancuta! Cand am ajuns acolo am mai gasit o gramajoara de lemne, a fost o adevarata institutie pentru cei care strabateau poteca, ultima oara statusem la masa acolo la inceputul lui Iunie. Ploaia a inceput la spartul targului, eram deja la tarabe in Sinaia.

La Omu am ajuns, prin forte proprii, pentru prima oara in 1958.  Terminasem clasa IX-a la Liceul Gh. Lazar, profesoara noastra de geografie, Elena Antoci, careia ii pastrez o frumoasa amintire, organizase o excursie de sfarsit de an.( Vezi si “Pe Potecile Amintirilor” pe acest blog.)  Asa ca sant in pregatire pentru marea aniversare din 2018, cand se vor implini 60 de ani de la prima mea ascensiune. Parte din motivatia mea este si exemplul lui Don Colonel, Alex Sandulescu, decanul de varsta al clubului Floare de Colt- Bucuresti, care a sarbatorit 60 de ani de mers la poteca, cu 10 ani in urma, chiar la locul faptei, Valea Obarsiei din Bucegi. Am facut atunci un interviu cu Don Colonel pe care l-am publicat pe Alpinet.

Una peste alta a fost o tura frumoasa in ciuda vremii care nu a prea cooperat.

P.S. Imaginile le-a luat Rodica cu noua ei achizitie, un Iphone.

Advertisements

Cinzeci de Ani.

A venit si ziua, 18 Iunie 2016, intalnirii de 50 de ani de la absolvirea facultatii. Cinzeci de ani, jumatate de secol, cand au trecut si unde s-au dus! Se sparie gandul. Prima circulara a fost mitraliata in toamna anului trecut de catre Mariana, entuziasta ca deobicei. S-a preferat primavara ca sa fie mai cald, toamna ar fi fost mai greu pentru cei cu romantism… Si caldura ne-a dat Cel de Sus, se anunta o zi caniculara in Bucuresti, 35 C!

Rutina mea lafel ca acum zece ani. Dupa micul dejun am scos-o pe Tara, boxerita, la plimbare. Tara e batranica acum, are 15 ani, inafara de cele trei plimbari zilnice ii place sa stea pe salteluta ei, sa mediteze si sa traga vanturi. In pantaloni scurti si sandale era inca placut, dar plutea in aer premonitia a ce avea sa vina. Mi-am pus hainele mai bune si am purces. In Cismigiu era o racoare matinala placuta, iubitorii de caini isi plimbau odraslele. Am urcat pe Sarindari, tot mergand noi in Grecia am avut o epifanie, am inteles de unde vine acest nume oarecum neobisnuit, si acum imi rasuna in urechi “iesirea prin Sarindari”, refrenul de final al cinematografelor de pe Bulevard. In greaca saranda inseamna 40, asa ca cel mai probabil biserica care a fost pe locul actualului Cerc Militar avea hramul Cei 40 de Mucenici.

Am ajuns pe coltul nostru. Carmen Calistru venea grabita dinspre Bulevard, fusese sa se reculeaga la biserica Sf. Nicolae, noi ii mai spuneam si Biserica Rusa. In hol nimeni, Ilie Georgescu era in capul scarii si ne-a indrumat spre amfiteatrul Spiru Haret, unde fostii colegi asteptau cuminti in banci. Mi-am gasit si eu un loc, mai in spate, intre Ioan Sufana si Bojin Dionisie. Amfiteatrul arata chiar bine, de mai bine de o suta de ani se preda acolo matematica, un adevarat templu al cunoasterii. Trebuie sa fie niste vibratii speciale in aer.

In prezidiu era Mariana Sahagia, prof. Rusu si prof. Gh. Victor. De prof. Rusu nu-mi aduceam aminte, a vorbit frumos, cu humor si multa intelepciune. Pe prof. Gh. Victor nu l-am recunoscut in primul moment. Mariana a fost un excelent Maestru de Ceremonii, are si vocea si prezenta necesara. Tot ea ne-a informat despre cum mai stam numeric vorbind. Din 139 de absolventi s-au prapadit 35, s-a citit lista celor plecati dintre noi si s-a tinut un moment de reculegere in memoria lor. Din cei 104 ramasi au spus prezent cam 30. Mai multi isi anuntasera prezenta, dar din diverse motive nu au putut sa vina. S-au citit mesaje trimise de unii dintre ei: Danciulescu, Dalacu, Bulumac, Coman, Sorin si Lidia Marculescu, Sostarich… Dintre stranieri singura care a onorat invitatia a fost Olga Marinescu.

Prof. Rusu a strigat catalogul si fiecare din cei prezenti a spus cateva cuvinte. In masura in care am reusit sa consemnez, redau cate ceva din ce au spus colegii nostri.

Bogus Vlad. Are o multime de intrebari, care incep cu de ce, la care nu stie raspunsul, de ce a facut asta, de ce nu a facut altfel…22

Bojin Dionisie. Inca lucreaza la UPB, a infiintat un Centru de Stiinta Suprafetei si Nanotehnologie, care are rezultate remarcabile.

Boeriu Lucia. Se va pensiona, se dedica activitatii de bunica si bona.

Borcea Catalin. Un privilegiu sa ne revedem dupa atatia ani.

Budescu Catalina. Ar vrea sa ne intalnim mai des, poate chiar odata pe luna.

Anca Cancer. Mesajul ei pe scurt, Carpe Diem. Apreciaza momentul, vrea sa invete in fiecare zi cate ceva nou, calatoreste.

Carmen Calistru. a citit un poem lung, filozofic si plin de humor, scris de ea, despre etapa de viata pe care o traversam cu totii.

Cosac Natalia. Fosta profesoara si directoare de liceu, nevoia reformei invatamantului, elevii nu mai invata ca pe vremuri.

Cotaescu Ion zis Cotoiu. Se ocupa cu nepotii, sta cu ochii pe colesterol si indicele Hirsch, o masura a vizibilitatii si recunoasterii unui cercetator.

Damian Dicoiu. Pensionar, s-a ocupat de lotul olimpic de la Sibiu.

Simion Ghilea. Se ocupa de cultivarea trandafirilor si asta pare sa-i aduca liniste sufleteasca si sanatate, care se vede pe fata lui.

Ilie Georgescu. E foarte mandru ca face parte din promtia 1966. Ne-a indemnat sa nu renuntam la profesie si sa ignoram pe cat posibil povara varstei.

Dan Golopentia. Le-am spus ca sant la stadiul in care knowledge is what’s left after we forget everything. Dragostea de munte si natura care m-a insotit toata viata. Le-am spus sa aiba grija de ei si le-am urat multa sanatate.

Papi Haidau. Bucuros de revedere, a recitat frumos si cu patos o poezie pe care a recitat-o si acum 50 de ani!

Olguta Marinescu. Gratioasa ca de obicei, ar vrea sa ne mai vedem si in viitor.

Milu Constantin zis Bazil. Inca activ in Societatea Romana de Radioprotectie pe care o conduce. Amintiri din camin cu colegii care ii furau slana, pusa la pastrare intre geamuri, trimisa de la Brasov de tatal lui.

Nastase Sorin. Dupa ani multi in strainatate, SUA, a participat la ultimele intalniri si e bucuros sa ne revedem.

Vera Niculescu. Modesta, a vorbit asa de incet incat nu am putut sa aud nimic, ce-i drept eram cam departe.

Olti Kalman. Pasionat de munte, conduce excursii si tabere. Copii i-au plecat in Ungaria asa ca se simte cam singur.

Papp Erhardt. D-zeu se ocupa de lucrurile mari, de alea mici trebuie sa ne ingrijim noi.

Predescu Vasile. Foarte emotionat de revedere, si-a adus aminte de viata de caminist.

Puiu Racolta. Are 4 nepoti, este soferul familiei, a avut probleme serioase de sanatate pe care le-a depasit.

Radu Vlaicu. Bucuros sa ne vada si sa ne auda in special, are de mult probleme cu vederea. A serbat 50 de ani de casatorie, performanta care necesita rezistenta psihica dupa parerea lui.

Gigi Rotarescu zis Gigescu. Se bucura de pensie, calatoreste.

Salabas Mihai. Bucuros de revedere, e ocupat cu nepotii, ne-a urat multa sanatate. I-a multumit Marianei pentru grija materna cu care ne-a strans pe toti.

Stan Mircea. Romanul se naste poet, traieste ca lefegiu si moare pensionar. A citit o parodie dupa Acceleratul lui Toparceanu pe care a scris-o in anul I! Sesiunea de examene era acceleratul.

Mariana Sahagia. Inca lucreaza la IFA, ultima mohicana alaturi de Catalin, Dorel Bucurescu si Dan Vamanu. Deceptionata ca dupa ce multi isi anuntasera prezenta, putini au venit.

Suseanu Ion. Pensionar. A lucrat in medicina nucleara cu nume mari ale medicinei noastre, prof. Gh Jovin, prof. Ticmeanu Marina, acad. Popa Constantin, toti deschizatori de drumuri in acest domeniu.

Sufana Ioan. In ciuda faptului ca venise cu trenul de noapte de la Sibiu era in buna forma si dispozitie ca deobicei. Trebuie sa muncim. Pensionar, se dedica familiei. Multa sanatate la toti.

La sfarsit a vorbit si prof. Gh. Victor despre eterna si neterminata reforma a invatamantului romanesc.

Am trecut apoi in Sala Pasilor Pierduti de la Facultatea de Filologie pentru poza de grup, facuta de un fotograf profesionist.01

In continuare ne-am mutat cu arme si bagaje la Casa Universitarilor de pe Vasile Lascar. Era deja foarte cald afara. Din fericire terasa este inconjurata de pomi, asa ca era si o usoara briza. Am fost intampinati cu tuica la ghiata, care, pe caldura aceea, era ultimul lucru pe care voiam sa-l beau. Apa rece voiam. S-a mancat bine, gustarele, pastrav la gratar, apoi o fleica cu doi mici, pe care comesenii mei i-au laudat, si inghetata de fructe la desert. Pretul a fost, cum sa spun, european, ne-am aliniat! Pe la ora 17.00 am ridicat sedinta. Am luat-o pe jos ca sa ma dezmortesc putin. In Piata Palatului caldura era indobitoctoare, parca o mana uriasa ma impingea in asfalt. Nici in Cismigiu nu era mult mai bine.

A doua zi, ca si acum zece ani, am mers la munte impreuna cu Rodica. Trenul de 7.00 ne-a lasat in Sinaia la 8.30. Am urcat pe la Stana Regala pe Piciorul Pietrei Arse pana pe Platou. Plouase bine in noaptea dinainte, asa ca in padure era o racoare binevenita. Am mancat din traista pe Platou. I-am dat telefon lui Catalin, era in Pasul Strunga, cam vizavi de noi peste Valea Ialomitei. Pe M-tle Furnica rododendronul era in floare, cu toate ca parca nu asa mult ca in alti ani. Am coborat pe la Cota 1400, seara inapoi in Bucurestiul iubit.

Asta fu Colega, nu uita sa folosesti Corega!

Multa sanatate si poteca lina la toata lumea. Sa ne vedem sanatosi!

La pas prin Thassos.

La sfarsitul lui Mai 2016 am facut o vacanta de doua saptamani in Thassos, era a 6-ea vizita in Insula de Smarald. E unul din locurile din Grecia pe care il cunoastem bine si unde ne simtim in largul nostru.

Thassos. Cea mai nordica insula din Marea Egee. Are o forma aproape circulara cu un diametru de 25 Km. Suprafata 398 Km2, populatia permanenta 13.770( 2011). Principala forma de relief este muntele Ipsario( 1206 m), un munte complex care ocupa o buna parte din suprafata insulei. Versantul estic este mai abrupt si este impadurit, in majoritate pin. Inafara de turism, economia se bazeaza pe exploatarea lemnului, extractia de marmura, producerea uleiului de masline si a mierii.

Prima oara am ajuns in Thassos in 2007 la inceput de Iunie, agentia ne-a sugerat o cazare in Potos, si cum nu stiam mare lucru despre insula, Potos a ramas. Potos e o statiune, fost port pescaresc, in SV insulei. Am nimerit la Vila Dimitris, lui Rodica nu i-a placut, era destul de aproape de drumul care face inconjurul insulei si motoretele localnicilor si turistilor nu prea ne-au lasat sa dormim in prima noapte. Asa ca a doua zi ne-am mutat, cu arme si bagaje, la Vila Kotrotsos situata la inceputul drumului care duce spre Theologos. Vila era tinuta de un grec tanar, nascut in Germania, si mama lui. Se pare ca se saturasera de Deutchland  si se intorsesera in Patria Mama. Erau simpatici, ne-am inteles bine cu ei, putina engleza, semne… Camera noastra era mica, dar avea balcon, vizavi era o familie de greci care se ciondaneau cam in fiecare seara, asa ca aveam spectacolul asigurat. Cu un pahar de vin rosu in fata nu era rau.

Potos e o statiune inzestrata cu tot ce trebuie, magazine, restaurante… Mai tarziu am aflat ca e considerat un party town. Noi eram mai mult interesati in drumetii. Ne-am gospodarit singuri, asa cum e obiceiul la vilele din Grecia. Aici am facut si o mica descoperire, maslinele stafidite. Le-am tot dat tarcoale, aratau cam prapadite in comparatie cu maslinele grase si frumoase din supermarketurile romanesti. Pana la urma mi-am facut curaj si am luat o caserola mica, asa am inteles si eu ce inseamna o maslina adevarata, cand mananci una se declanseaza in gura o adevarata simfonie de gusturi!

O prima tura de recunoastre a locurilor a fost pana la Limenaria, a nu se confunda cu Limenas capitala insulei, al doilea oras al insulei, un orasel cochet cu majoritatea caselor impodobite cu flori. Sant cam 4 Km din Potos pana in Limenaria, o poteca placuta pe malul marii, apa cristalina cu nuante de turcoaz. Se trece pe langa un zodiac, facut din stele de marmura mai inalte de un stat de om, aranjate in cerc a-la Stonehenge.A 020 Insula contine zacaminte importante de marmura, asa ca acest mineral se intalneste peste tot, de la digurile din porturile pescaresti la pietris de marmura pentru drumuri. Inainte de Limenaria intalnim ruinele minei Speidel, metale neferoase, care a functionat pana prin anii 60 ai secolului trecut si a avut o contributie importanta la dezvoltarea zonei. In apropiere sant cateva plaje interesante printre care Metalica Beach.

Din Potos un drum asfaltat urca 12 Km pana in Theologos, vechea capitala a insulei. Theologos este un orasel linistit de o mare frumusete, nu exista case noi, numai cladiri traditionale cu acoperisuri din bucati de gresie de forma neregulata, asezate cu mare arta unele peste altele. Un paradis pentru fotograful serios. Ne-am folosit de transportul public pana in Theologos si de acolo am facut doua ture interesante. Prima pana in Kastro, un sat parasit la prima vedere, casele toate in buna ordine insa, probabil ca proprietarii lucrau in turism pe coasta si se intorceau acasa iarna in sezonul mort. De la intrarea in Theologos am luat-o la stanga pe un drum de pamant, ne-a indrumat un pastor care isi facea cafeaua intr-o cutie de tabla langa coliba lui. Ne-a invitat si pe noi, un om intre doua varste, prietenos, umblat si un pic filozof. Dupa vreo 2,5 Km am intersectat un alt drum de pamant, in intersectie este si o capela miniaturala. Aici au aparut si primele semne indicatoare, pe bucati de marmura, la dreapta Ipsario si drept inainte Kastro. Am bagat la cap informatia pentru Ipsario si am continuat spre Kastro prin livezi de maslini. Oamenii scuturau pomii pentru ultimele masline, alti pomi erau in floare sau aveau fructe mici. Am gustat si noi de curiozitate o maslina coapta din pom, ingrozitor de amare si sarate in acelasi timp. Singurul loc cu viata din Kastro era cafeneaua lui Kostas, peste tot in Grecia trebuie sa fie si un Kostas. Am baut o cafea si am luat niste miere delicioasa de la el, insula e renumita si pentru productia de miere de cea mai buna calitate. Kostas ne-a aratat pe unde sa o luam ca sa coboram in Limenaria, pe drum am facut o prima cunostiinta cu caprele localnice.B 007 Umbla in turma dar singure, fara cioban, dar par sa stie unde trebuie sa se intoarca seara. Sant foarte multe capre in Thassos, cred ca numarul lor intrece pe cel al locuitorilor permanenti ai insulei. O tura de vreo 20 Km pe drumuri forestiere, pe dealuri semiaride, uneori in plin soare. Din Limenaria, ploua un pic, am prins un taxi inapoi in Potos, aveam si o seara greceasca in program. Soferita, o fata tanara, ne-a povestit ca iarna cam bate vantul, la propriu si la figurat, in insula, nu sant joburi, si trebuie sa mearga in Kavala sau Salonic ca sa gaseasca ceva de lucru. Seara greceasca a fost tot in Theologos, o experienta care merita traita odata, dar cam atat. Vreo 2-3 autocare cu romani si cam tot atatea cu bulgari, o adevarata fratie balcanica. Restaurantul era mare, am incaput cu totii. Mancarea buna, ied la protap, a disparut repede. Vinul, cam posirca, curgea in valuri. Unii s-au facut manga. S-a dansat, s-au spart farfurii… Fiind inceput de sezon performerii nu erau blazati inca.

Cealalta tura a fost pe Mt. Ipsario( 1206 m), acoperisul insulei. Trebuia sa-l bifam. Ni s-a alaturat Stela farmacista, o cunostiinta de la Fl. de Colt, care intamplator se afla si ea pe insula. Am prins primul autobuz de Theologos si de acolo am luat-o la picior pe drumul cunoscut. La intersectia cu micuta capela am luat-o la dreapta. Nesfarsite drumuri forestiere, cam 16 Km din Theologos pana in varf, din fericire drumul traverseaza o zona de paduri de pin. Ne-am si balbait putin la o intersectie, dar pana la urma am ajuns in varf. Din pacate varful era in ceata, asa ca nu am avut parte de vreo vedere. Am semnat in condica de varf, care se afla intr-o cutie de metal cam ca pe Olimp. Cand sa plecam si-a facut aparitia o mica coloana de Suzuki 4X4, masinile pot ajunge pana la cateva zeci de metri de varf. Din masini au coborat victoriosi niste turisti, ne-am uitat la ei cu nedisimulata superioritate si am intins-o la picior, mai aveam 16 Km si trebuia sa prindem ultimul autobuz din Theologos la 16.30. Pe drum a si plouat putin. Stela avea o umbrela, cu ceata, pinii si umbreluta ei era o atmosfera de stampa japoneza.C 006

O saptamana trece insa repede. Am mai avut timp pentru o zi de plaja la Pefkari, langa Potos, plaja cu pietris, intrarea in apa mai dificila, apa racoroasa dar placuta, aerul foarte cald insa. Ne-am permis niste sezlonguri, langa noi un neamt voinic a stat cat e ziua de lunga cu fata la soare si mainile pe piept. N-am inteles intai planul lui, la sfarsitul zilei totul a devenit clar insa, era practic carne vie, dar avea pe piept doua palme albe! Minte de neamt, lucru bine facut vorba ceea. Am mancat si un peste delicios acolo, tsipoura. Cu ocazia asta am invatat si un nou cuvant grecesc. Chelnerul un tip simpatic, un palikar cum zic ei, sesizand ca eram un pic ingrijorati de cat ar putea sa fie nota de plata, a exclamat: katastrofi cand ne-a adus-o. In alta zi am fost in Limenas cu autobuzul local. Din capitala Ipsario se vede cu totul altfel. Versantul estic este mult mai abrupt, este impadurit, iar culmea este stancoasa cu un aspect alpin pronuntat. A trebuit insa sa lasam explorarea pentru alta data. Amanunt interesant: George Bush Sr. era in zona, are niste platforme petroliere in golful Kavala si era pe un vas care se vedea in larg. Capitala era in stare de alerta, ne-a spus un chelner de la Simi, un restaurant din port unde se manca bine.B 024

Am revenit in Thassos peste patru ani in 2011. Intre timp ne-am diversificat putin cunostiintele despre Grecia, am fost in Corfu si Creta, ultima ne-a impresionat foarte mult, mi s-a parut ca o Grecie condensata, o Grecie la patrat! Intr-un singur an, 2009, nu am facut nici o vizita in Grecia, am fost in schimb la Kusadasi pe Riviera Turceasca, de unde am putut admira Marea Egee dinspre est . Am vizitat apoi insula Thassos patru ani la rand, de fiecare data toamna la sfarsit de Septembrie. Am stat in diverse locuri, Vila Ana, acum White Coral, H. Blue Bay, ambele in Skala Potamia, Vila Panorama si H. Ioannis, acum H. Princess, ambele in Golden Beach, Chrysi Ammoudia pentru greci. Primele doua sant situate in apropiere de o brutarie traditionala tinuta de o sarboaica, Ana, casatorita cu un grec. Ana face o minunata paine de secara, sikali psomi, si bineinteles traditionalele placinte grecesti, tsiropita, cu branza, si spanakopita, cu spanac. Am frecventat cu asiduitate brutaria si ne-am imprietenit cu Ana.

Cele doua localitati, Skala Potamia si Golden Beach, foste sate pescaresti, impart un golf cu o deschidere de cam 3 Km.

SAMSUNG DIGITAL CAMERA

Fundalul este asigurat de Mt. Ipsario cu cele doua varfuri Ipsario si Profitis Ilias, care formeaza un amfiteatru natural. Muntele este impadurit, predomina pinul, la inaltimi mai joase intalnim multi platani si castani comestibili multiseculari de dimensiuni impresionante. Muntele este bogat in apa, apa curenta in cele doua localitati este potabila, ceeace este un bonus deloc neglijabil. Intre tarmul marii si munte se afla o banda de cativa Km cu livezile de maslini ale localnicilor, intregul ansamblu mare-munte este foarte armonios, pe mine unul m-a cucerit, este micul meu paradis la pret redus.

Anul asta, 2016, am stat in Skala Potamia la Vila Alekos, o vila mica cu numai patru camere, 2 sus, 2 jos, tinuta de kirie Alexandros, un grec simpatic la vreo 60 de ani, cu care ne-am inteles bine. Nea Alekos se ocupa de toate, facea curat, schimba cearceafurile, facea reparatii…, cine zice ca grecii nu muncesc vorbeste in necunostiinta de cauza. Ce-i drept muncesc pe rupte in sezonul turistic, restul anului se mai odihnesc si ei si se ocupa de vietile si casele lor. Vremea a fost foarte buna, am avut cam o zi si jumatate de ploaie, dar ploaie cu galeata, in doua saptamani. A fost cald, dar nu foarte cald inca, tocmai bine de stat pe plaja, apa inca rece, numai pentru innotatorii pasionati.

SAMSUNG DIGITAL CAMERA

Lume relativ putina, pe plaja din Skala Potamia limba cea mai des auzita era de departe romana, Marea Egee a devenit un lac romanesc, ca sa-l parafrazez pe marele politician. O invazie pacifica insa de care beneficiaza ambele parti. In portul pescaresc din Skala Potamia este si o prezenta romaneasca permanenta, zidita in piatra, o cladire care atrage imediat privirea prin proportiile ei armonioase. Se numeste Tarsanas si a fost cladita in 1892 de calugari romani de la Manastirea Prodromou din M-tle Athos. Era destinata initial pentru repararea barcilor pescaresti. A fost frumos renovata si gazduieste acum un mic muzeu etnografic si diverse activitati culturale. Intr-o seara un grup mare din Germania, fani ai dansurilor grecesti, au venit pentru o seara de muzica si dans cu localnicii.

SAMSUNG DIGITAL CAMERA

Ne-am revazut si vechile cunostiinte. Brutareasa Ana bineinteles, are si o ajutoare Carmen, romanca casatorita cu un grec cu care are doi copii, Panaiotakis si Stefanos. Apoi kiria Georgia de la supermarketul O Tasos, pe sotul ei il cheama Anastasios, de aici si jocul de cuvinte. S-au bucurat sa ne vada, dar s-au bucurat si mai mult cand am cumparat miere, facuta de ei, si un borcan mare de masline stafidite Troumba. Deasemenea Viki de la magazinul Enira, vizavi de biserica din Skala Potamia, si kiria Vasi, de la Vasilia, de la magazinul Arista din Golden Beach. S-au bucurat si ele sa ne revada, Rodica a progresat cu greaca asa ca si conversatia era mai bogata. Pe la Viki, o femeie slabuta, careia in putinul timp liber pe care il avea ii placea sa picteze, treceam cam in fiecare zi. A aparut si un Carrefour Express in SP, dar tot magazinele grecilor sant mai primitoare si au preturi mai bune.

Noi am alternat zilele la poteca cu zilele la plaja. Muntele era verde, izvoarele curgeau vesele la vale, padurea racoroasa, totul era atragator. Am revazut poteci pe care le stiam, am incercat si altele noi. In continuare cateva sugestii pentru cei care viziteaza insula pentru prima oara si vor sa faca si putina, sau mai multa, drumetie.

Marble Beach. Din capatul de N al statiunii Golden Beach, unde se afla restaurantul Vigli pe un mic promontoriu, drumul urca spre stanga intr-o curba in forma de S, trece prin fata H. Dionysos si dupa 1 Km se ajunge la o bifurcatie cu sageti indicatoare. La stanga spre Panagia, drept inainte spre Limenas 11 Km. Mergem drept inainte, sant cam 6 Km pe un drum de jeep putin circulat pana la Plaja de Marmura. Drumul urca si coboara, vederi superbe spre mare si in departare Grecia continentala. Daca nu e pacla se vede spre E insula Smothraki cu vechea noastra cunostiinta M-tle Fengari. La miezul zilei pietrisul de marmura este de un alb orbitor. In Mai se lucra acolo intens la amenajarea unei plaje comerciale, dotate cu toate amenitatile. Dincolo de aceasta plaje mai este una, care a fost distrusa de o viitura in 2014.

SAMSUNG DIGITAL CAMERA

Drumul continua, dar pe portiunea aceasta este mai mult trafic si poate sa fie praf. Dupa intersectia cu primul drum asfaltat, care duce la Makryammos, drumul este placut din nou si ne conduce in Limenas. O tura frumoasa ar fi pana la Marble Beach si inapoi, cam 14 Km din Golden Beach, vederi foarte frumoase ale marii, preferabil dimineata devreme cand este mai racoare.

Drumul Caprelor. La fel ca pentru Marble Beach dar la bifurcatie o luam la stanga catre Panagia. Foarte estetic, vederi frumoase asupra golfului, satelor din imprejurimi, livezilor de maslini, muntelui… Noi l-am botezat asa, odata ne-am intalnit acolo cu o turma de cateva sute de capre, care se duceau linistite spre casa.

SAMSUNG DIGITAL CAMERA

Drumul urca intai si apoi coboara spre Panagia. Dupa 4 Km, trecem prin doua porti pentru capre. se ajunge la drumul asfaltat unde o luam la stanga si in jos. Dupa numai cativa zeci de metri, cotim la dreapta si in sus pe o alee betonata, care ne scoate in centrul localitatii Panagia la Cafeneaua Petro. O excelenta prima tura de recunoastere a locurilor.

Varfurile Ipsario(1206 m) si Profitis Ilias(1109 m) . Accesul cel mai direct este din Potamia. De la restaurantul Platanos, din centrul localitatii, drumul urca prin dreapta si in prima curba este un semn, in greaca si engleza, care indica inceputul potecii spre Ipsario. Incepe ca o alee betonata, care trece printre livezile de maslini si stupinele localnicilor. Ideea e sa mergem drept inainte, ignoram drumurile care vin din dreapta si din stanga. Traseul e marcat cu ocazionale pete rosii. Dupa 45 min. se ajunge la un al doilea izvor langa un palc de platani uriasi. Este ultima sursa sigura de apa. Dupa inca 20 min. se ajunge la o bifurcatie, la stanga si in sus Ipsario, drept inainte Profitis Ilias. Poteca pentru Ipsario este cea mai circulata si este bine intretinuta. Sant cateva banci la punctele de belvedere. Poteca urca in serpentine printr-o padure rara de pin negru, asemanator cu cel din Banat. Se iese pe un platou cam la 1000 m altitudine, aici se gaseste un refugiu, incuiat, al clubului montan local. Urmeaza urcusul final, vederi frumoase spre E din varf.

SAMSUNG DIGITAL CAMERA

Pentru Profitis Ilias poteca traverseaza o vale si apoi urca in serpentine stranse pe o culme acoperita cu ferigi. Varful este o claie de piatra foarte estetica. Se ocoleste varful, urcusul final este dinspre N, panta fiind mai putin abrupta din acea parte. Cam 7 ore dus-intors pentru fiecare din cele doua varfuri daca plecam din Potamia, mai mult daca pornim de pe coasta. Se pot face amandoua varfurile intr-o tura mai lunga, la S de Profitis Ilias este o spintecatura, ca un sant de protectie, care trebuie negociata cu grija. Inaltimile sant modeste, dar se pleaca de la nivelul marii asa ca este destul de urcat.

SAMSUNG DIGITAL CAMERA

Biserica Profitis Ilias de pe vechiul drum spre Theologos. La iesirea din Skala Potamia in drumul spre Potamia la o prima bifurcatie o luam la stanga. In bifurcatie se afla un ATM Emporiki Bank si brutaria traditionala a lui kiria Ana, cea mai buna paine de secara din lume! Dupa 1,5 Km printre gradinile localnicilor iesim la un drum asfaltat. O luam la stanga si dupa cateva sute de metri ajungem la biserica Agios  Ioannis unde este si un izvor de apa bun, ultima sursa sigura. Drumul urca in continuare si dupa alte cateva sute de metri se ajunge la biserica Agios Dimitrios, parte a unei foste manastiri acum tabara de copii . De aici poteca, marcata cu pete de vopsea rosie, urca spre dreapta printre maslini. Se iese la un drum de pamant, reper un camin de apa, unde avem de ales, la dreapta spre Ipsario, la stanga spre biserica Profitis Ilias, este o inscriptie cam stearsa pe o piatra. O luam la stanga, se ajunge repede la un palc de platani uriasi unde este un izvor care nu curgea anul asta insa. De aici urcam, tinem dreapta vaii, dupa vreo jumatate de ora traversam valea si ajungem la un pom cu o inscriptie pe o bucata de tabla. Inscriptia este in greaca, dar numarul 32 sare in ochi, cu mari eforturi Rodica a tradus-o, sant 32 de serpentine/agrafe pe un vechi calderimi pana in seaua in care se afla biserica la 700 m altitudine. Le-am numarat cu voce tare in greceste, ca sa fixam numerele, dupa vreo 20 de serpentine se iese la un frumos punct de belvedere asupra vaii si golfului. Cam 3 ore din Skala Potamia pana la biserica. De Sf. Ilie, pe 20 Iulie, localnicii, cu mic cu mare, urca in pelerinaj la biserica, slujba e urmata de o paranghelie. Se pare ca Sf. Ilie e foarte important pentru greci, toponimicul Profitis Ilias se intalneste foarte des.

SAMSUNG DIGITAL CAMERA

De aici ne putem intoarce inapoi pe acelasi drum, sau putem cobori spre Kinira, o statiune foarte linistita vizavi de insula omonima, sau Theologos, fosta capitala a insulei. Ambele variante ofera vederi foarte frumoase. Anul asta am coborat in Theologos, cam 7 Km din sea, total 5 ore din Skala Potamia. Am plecat la 7.00 ca sa evitam caldura de la miezul zilei. Din Theologos se poate cobori pe un drum de pamant 9 Km pana in Potos, pentru o traversare completa a insulei. Ultimul autobuz spre Limenas pleaca din Theologos la 16.30.

Braul care incinge Mt. Ipsario. Un fel de Munticel a-la Bucegi. Ca la traseul precedent pana la bifurcatia mai sus de Agios Dimitrios. Aici o luam la dreapta, drumul, destul de rupt de viituri pe alocuri, urca printr-o zona cu pamant roscat. Dupa circa 2,5 ore din Skala Potamia se ajunge la Izvorul de Sus din traseul principal pentru Mt. Ipsario. Bun loc de popas la racoarea platanilor uriasi. De aici o luam la dreapta si in jos si dupa cateva sute de metri, unde incepe betonul, o luam la stanga. Drumul merge pe curba de nivel si dupa inca aproximativ 1,5 ore se ajunge in Panagia. De aici ne putem intoarce pe Drumul Caprelor. Cam 21 Km tura aceasta cu intoarcere in Skala Potamia. O buna parte este prin padure asa ca este mai racoros. Inafara de platanii uriasi intalnim si multe exemplare frumoase de castan comestibil, la sfarsitul lui Septembrie ne putem si bucura de rodul lor.

Mai sant si alte posibilitati de drumetie, dar cam atat pentru inceput. In ultima zi plina in insula am facut o tura mai scurta. De la biserica Ag. Ioannis am luat drumul de pamant care se desprinde spre stanga. Acest drum urca prin padure si traverseaza culmea principala intr-o sea cam la 400 m altitudine. Drept inainte drumul coboara in soseaua care face ocolul insulei, de acolo la dreapta dupa 2 Km se ajunge in Kinira. Noi voiam sa incercam Culmea Klisidi, ultima zvarcolire a lui Ipsario, care se termina chiar in Skala Potamia. Am gasit ceeace parea o poteca promitatoare, care mergea in directia dorita. Am urmat-o pana la o veche stana parasita facuta din blocuri de piatra si in continuare o zona de stancarie cu vederi frumoase spre SP si golf. De acolo nu am mai gasit continuare prin padurea deasa, asa ca a trebuit sa ne intoarcem. Din sosea am luat-o la stanga spre casa. Drumul era destul de umbrit, trafic putin, asa ca era placut. La un moment dat, unde umarul soselei era mai lat, am vazut o hartie care mi-a atras atentia, era o bancnota de 20 euro, si dupa cativa pasi inca una!! Patruzeci de euro cazuti din cer. Probabil cineva parcase acolo si facuse curatenie… Cum era ultima seara i-am spart la o mica taverna de pe malul marii.

Sezonul de drumetie este Mai si prima parte a lui Iunie si din nou in Septembrie si inceputul lui Octombrie. Iulie si August cred ca este mult prea cald pentru a urca pe varfuri, nu am incercat insa, am evitat intotdeauna sezonul plin. Poteca lina!C 031

Thassomaniaci din toate tarile uniti-va!

 

Un An in America de Sud.

In August 1987 am zburat de la Burlington, Vermont, unde locuiam la vremea aceea, la Lima, Peru. Avea sa fie inceputul unei peregrinari de un an de zile prin unele din tarile Andine. Inafara de Peru am calatorit prin Bolivia, Chile, Argentina si Ecuador. Cu o luna inainte imi dadusem demisia de la Big Blue, asa cum era cunoscuta printre vietzasi compania la care lucram. Dealungul anilor devenisem interesat in America de Sud, voiam foarte mult s-o vad cu ochii mei, sa o pun pe harta mea personala ca sa spun asa. Am hotarat ca singura solutie era sa fac aceasta calatorie.

Pentru primele patru saptamani am calatorit cu un grup de americani de la American Alpine Institute, una din firmele de adventure travel care aparusera, ca ciupercile dupa ploaie, in anii 80 in State. Apoi am calatorit solo si adevarata aventura a inceput. Traseul meu a fost in linii mari urmatorul: primele sase luni le-am petrecut in sudul Peru-ului si in Bolivia, trecand frontiera dintre ele de cateva ori, apoi am luat-o spre sud prin Chile pana in varful Americii de Sud, in continuare inapoi spre nord de cealalta parte a Cordilierei Anzilor prin Argentina, inapoi in Bolivia, si in fine ultimul stop, din pacate prea scurt, in Ecuador.

Am folosit transportul public, autobuze, o multime de autobuze, de la uriasele si comfortabilele autocare argentiniene pana la minusculele microbuze ecuadoriene, trenuri, camioane, si ocazional avionul. Autostopul este foarte acceptat in A. de S., orice misca pe drum opreste si te ia in schimbul unei mici sume. In ceeace priveste cheltuielile, atunci cand am calatorit solo $300/ luna era suficient pentru masa cazare si transport. Bineinteles alegeam cazari ieftine si mancam mult prin piete. Ecuador si Peru au fost tarile cele mai ieftine. In Ecuador se putea trai cu $3/zi, $5era o suma respectabila.

In Lima am ajuns seara dupa o zi lunga de calatorie via Miami. Drumul de la aeroport spre centrul orasului era strajuit de niste garduri oarbe, o potemkiniada menita sa fereasca de ochii vizitatorilor cartierele marginase. Chiar si centrul mi s-a parut slab luminat, nu avea stralucirea lui Mexico-City, singura capitala latino-americana pe care o cunosteam. A doua zi am zburat imediat la Cuzco, fosta capitala a Imperiului Inca. Daca in Lima era o dimineata cetoasa, infama garua, cum ne-am ridicat in aer am iesit la un soare stralucitor. In avion am avut surpriza unei prime prezente romanesti. Vecinul meu in avion era un domn, bine imbracat, cu piele aramie si trasaturi amerindiene. Chiar daca spaniola mea era rudimentara pe atunci, probabil am comunicat in spanglish, cand i-am spus ca sant originar din Romania mi-a replicat ca are doi frati care au studiat la Cluj, unul medicina veterinara, celalalt agronomia! Nu am avut prezenta de spirit sa-i cer adresa, ca sa-l pot contacta mai tarziu. La Cuzco era o zi superba, de pe aeroport orasul se vedea ca o mare de acoperisuri de tigla rosie inconjurata de dealuri. Cum Cuzco e la o altitudine de 3400 m dealurile acelea aveau peste 4000 m! In putin peste 24 de ore schimbasem tara, continentul, limba, cultura si clima, era o schimbare radicala. Ghida noastra Sarah, o australianca prietenoasa dar atipica, scunda, bruneta si cu ten masliniu, ne astepta impreuna cu Luz-Marina si Raul de la o agentie locala. Ne-au dus imediat la Hotel Libertador, cel mai chi-chi hotel in care am stat tot anul meu in A. de S. Acolo ne-au servit cu mate de coca, o infuzie de frunze de coca, pentru a ne incepe aclimatizarea cu altitudinea. Sarah, localnicii ii spuneau Sarita, ne-a luat la o scurta plimbare prin oras, dupa care ne-am suit intr-un microbuz si ne-am dus la fortareata Saksaywaman, americanii putin handicapati lingvistic ii spuneau Sexy-Woman, care domina orasul.Sacsaywaman Aparent inexpugnabila, cu ziduri construite din blocuri uriase de piatra, a fost totusi cucerita de spanioli printr-un siretlic. In interior e un vast camp de parada iar pe un tapsan un tron de piatra, ise spune Tronul lui Inka. Aici are loc in fiecare an in luna Iunie Inti Raymi, Festivalul Soarelui, foarte apreciat atat de localnici cat si de turisti. Vechii locuitori ai acestor pamanturi, ca si vechii egipteni, au intuit ca tot ce este viata pe Pamant vine de la Soare, si l-au facut D-zeul lor, ei i-au spus Inti ceilalti Ra. Am luat acolo si o mica gustare din roadele pamantului, avocado, ei ii spun aguacate sau palta, cu usturoi, branza si niste painisoare proaspete. Totul foarte gustos. Spre seara am simtit efectul altitudinii, oboseala excesiva, lipsa de pofta de mancare si dureri de cap.

In prima zi plina in Cuzco am mers la targul din Chinchero, care a fost o foarte buna introducere la cultura locala. Piata duminicala din Chinchero era o adevarata razmerita de culoare. Numai femeile vindeau, barbatii stateau pe margine si chibitau, unele purtau palarii melon care le stateau foarte bine, altele niste palarii mai exotice. Tot felul de produse, fructe, legume, imbracaminte… majoritatea pentru localnici, dar si cate ceva pentru turisti, printre care foarte popularele caciuli cu urechi, li se spune chullu. De baut chicha, un fel de bere obtinuta prin fermentarea boabelor de porumb, pentru maia localnicele folosesc scuipatul, un pic cam mult pentru niste americani mofturosi. Am probat-o, totusi, dupa ce statusem in Peru o vreme, fara nici un fel de probleme.

A urmat un trek de 6 zile in Cordillera Vilcabamba la NV de Cuzco cu Sarah si 7 americani. Logistica era asigurata, aveam arrieros  calare, Juan si Freddie, si bucatar, Lucas, toti localnici din zona. Foarte placut, noi mergeam numai cu un rucsac de zi in care aveam strictul necesar, cand ajungeam la locul de popas corturile erau puse si Lucas pregatea cina. Eram sahibi ce mai, boierie pentru mine care eram obisnuit sa-mi car tot calabalacul. Cu Lucas, un campesino din Ollantaytambo, m-am imprietenit, l-am tot tras de limba si am invatat de la el multe cuvinte, atat in spaniola cat si in quechua, limba lui materna. Ceilalti membri ai grupului nu pareau sa aiba asemenea interese lingvistice.

Intr-un fel cred ca los arrieros ii convingeau pe localnici ca banda asta de gringos avea intentii pasnice. Cand ne apropiam de cate o asezare, copii ne vedeau de la dsitanta si se imprastiau ca potarnichiile ca sa anunte sosirea noastra. Poteca strabate un numar de zone de altitudine si climatice. Urca pana la o trecatoare inalta, 4700 m, intre Nevado Huamantay( 5917 m) si Nevado Salkantay( 6271 m), ambii glaciati. In trecatoare e o momaie uriasa, i se spune apachote, pentru noroc fiecare calator trebuie sa adauge o piatra, pe care a purtat-o cel putin o parte din drum. Din trecatoare se coboara pe valea raului Salkantay pana la varsarea in raul Santa Teresa. In continuare am coborat dealungul raului inca doua zile pana in oraselul Santa Teresa( 1500 m) situat in zona subtropicala pe malul raului Urubamba. Zonele climatice se succed cu repeziciune, de la puna semiarida din zona alpina inalta din jurul lui Salkantay pana la cea subtropicala, bogat vegetata, cu plantatii de banane si cafea…

Am petrecut cam o luna in Arequipa( 2328 m) si imprejurimi, unde am devenit un oaspete semipermanent la Hostal Guzman, un hostel modest dar foarte apreciat de rucsacarii/mochileros din intreaga lume. Am facut cateva ture faine din Arequipa. Al doliea oras al tarii, alta perla coloniala, se afla la poalele vulcanului Misti( 5822 m ), un prim obiectiv evident. In ciuda altitudinii impresionante Misti nu are decat putina zapada in varf. Am urcat vulcanul impreuna cu Leobihildo Muriel, Leo pe scurt, un indian aymara cu care ma imprietenisem. Pe Leo l-am cunoscut la Gran Fraternidad Universal, o organizatie cu scopuri foarte nobile, asa cum arata si numele, fundata in 1948 de un francez, Serge Raynaud de la Ferriere, destul de raspandita in America Latina dar putin cunoscuta in Statele Unite. GFU avea un sediu chiar langa Hostal Guzman. Leo, un tip scund dar vanjos cum sant multi din rasa aymara, facea niste clase de yoga acolo, asa l-am intalnit. Era si montaniard, Misti era terenul lui de joaca, asa ca aveam cel putin doua lucruri in comun, muntele si yoga. GFU avea si un mic restaurant vegetarian, unde se putea manca un pranz bun, simplu si ieftin, lucru foarte important pentru un calator.

Am aranjat cu Leo sa facem Misti intr-un w/e la sfarsit de Noiembrie. A mai venit un american, Daniel din San Francisco, care preda engleza in Arequipa. Un prieten al lui Leo ne-a dus cu masina pana la marginea orasului, de unde am luat-o la picior. Poteca desertica, cenuse vulcanica, totusi placut dimineata devreme, am pornit la 6.30. Nu ne-am grabit, am mers incet dar sigur, si la ora 16.00 eram la Nido de Aguilas/Cuibul de Vulturi( 4600 m), locul de campare. Am pus cortul si am facut supa pe primusul meu. Ne-am inghesuit toti trei in cort. Daniel a avut ceva simptome de boala de altitudine si s-a mutat afara, era o noapte senina si fara vant. N-am prea dormit, dar nu am avut durere de cap sau alte simptome. Ne-am sculat la 2.45, am dosit echipamentul, si la 3.30 am plecat, doar Leo si cu mine. Nu am luat cu noi decat apa si putina mancare. Pe drum am avut putina durere de cap, am luat o aspirina si am mestecat niste frunze de coca, m-am simtit mai bine. La 7.50 eram in varf, cam 4 ore pentru o diferenta de nivel de 1200 m. Putina zapada in varf, Leo a alergat pe ultimii metri, eu mai modest am mers. Crater bine format. Ceva mai tarziu a aparut si un grup de 5, pe care ii mai vazusem in ziua precedenta. Nu erau prea echipati, aveau doar doua paturi, cu care s-au acoperit cumva noaptea. La 8.30 am inceput coborarea, numai o ora pana la locul de campare, la vale prin cenuse vulcanica poti face niste pasi de urias. Ne-am odihnit pana la 11.00 si am pornit din nou, la 14.00 eram inapoi la marginea orasului. In doua zile consecutive urcasem 3300 m diferenta de nivel si coborasem tot pe atata, un record pentru mine, ce-i drept ma alesesem cu niste rosaturi la picioare de la cenusa vulcanica fina, dar abraziva, care imi intrase in bocanci. Niste parazapezi ar fi fost bune.

Canionul Colca a fost o adevarata aventura. Un cuplu american, Judy si Jeff, care stateau si ei la Guzman, imi dadusera o schita rudimentara si ceva explicatii. Am luat autobuzul de dimineata la Chivay. Drum de pamant spectaculos, urca la o trecatoare inalta( 4800 m) intre vulcanii Misti si Chachani. In drepata drumului este o rezervatie, turme de vicunia alergau, mai bine zis pluteau, in lungul drumului. Am avut si pana de cauciuc, am vazut cu ochii mei cum se paote schimba roata fara ajutorul unui cric! Dupa o pauza in Chivay( 3600 m) autobuzul continua la Cabanaconde. Cu 10 Km inainte de Cabanaconde se ajunge la Cruz del Condor, un loc cu o vedere spectaculoasa a canionului, loc de joaca favorit al condorilor. M-am coborat din autobuz si am stat acolo impreuna cu o pereche danezo-olandeza, Niels si Marike. Raul Colca se vedea ca o panglica argintie la peste 1500 m sub noi, peretele de vizavi avea insa cam 3000 m.20252522EEDnKDHQGW_fs Am vazut de aproape cel putin un condor zburand deasupra canionului, se auzea foarte clar zgomotul facut de aripi. Am continuat apoi pe jos doua ore pana la Cabanaconde, am tras la Cruz del Colca un hostel modest. A doua zi am pornit devreme, am coborat in canion pe o poteca buna folosita de localnici, am trecut raul de la sud la nord si am ajuns la o prima localitate, San Juan de Chuccho. La o casa era petrecere mare, erau bauti bine, m-au invitat si pe mine, dar eu aveam de urcat. Am urcat pe o culme secundara dincolo de Tapay, pana am dat de un loc bun de campat, unde m-am si oprit. Mai tarziu a trecut un campesino si m-a intrebat daca nu mi-e frica sa stau singur acolo, asa ca mi-am mutat cortul intr-un desis. A doua zi dimineata am mai urcat inca trei ore pana in tecatoare. Peisajul era deosebit, semiarid si cu niste vulcani mari, acoperiti cu zapada, spre NE. Nu prea eram sigur ce trebuia sa fac in continuare. Am inceput sa cobor pe un plai pe dreapta unei vai, dar mi-am dat seama ca nu eram sigur ca pot sa si o traversez, asa ca am urcat inapoi pana am dat de un loc cu apa. Mi-am pus cortul langa niste pastori care aveau acolo o coliba. Eram epuizat dupa urcusul din ultimele doua zile cu rucsacul cu tot tacamul. M-am culcat devreme si am dormit 11 ore! A doua zi, cu forte proaspete, am mai urcat pana am vazut drumul spre Madrigal, unde trebuia sa ajung. Am coborat pe stanga vaii Llaquipaya, fiind primavara erau multe plante aromatice, care mi-au imbunatatit dispozitia. Dupa pranz am ajuns la Mina Madrigal, paznicul m-a masurat banuitor, era vremea lui Sendero Luminoso totusi. Mi-a spus ca eram primul strain care coboram din munti in pustietatile lor in ultimii ani. Am luat masa cu minerii, care m-au primit cu prietenie, supa si la felul doi peste cu camote, un fel de cartof dulce. Mi-a prins bine, mancasem cam pe sponci in ultimele trei zile. Masa m-a costat 25 inti, adica cam jumatate de dolar. Un camion care transporta concentrat de minereu m-a luat pana la Chivay. Vederi frumoase ale vaii raului Colca, drumul trece prin Lari, Ichupampa, Coporaque, sate cu case modeste dominate de cate o biserica mare. Spre seara am ajuns in Chivay. Cu greu am gasit un pat la Hotel Moderno, 70 inti, intr-o camera in care era si o pereche de italieni, Nino si Antoanella, care se chinuiau sa intre in lumea viselor cu un cactus halucinogenic, San Pedro. M-au invitat si pe mine dar n-am servit. Oraselul se pregatea pentru fiesta de a doua zi, 8 Decembrie. Fiesta nua inceput decat seara, am profitat ca sa merg la izvoarele termale Calera din apropiere, o buna ocazie sa ma spal. Seara Gran Baile Social.

Anul Nou 1988 m-a gasit cu cortul in Peninsula Paracas, o Rezervatie Naturala. Toata coasta Peruana este desertica, Paracas este insa desert absolut, nici macar cel mai mic cactus. Dealuri line, pamant gol odihnindu-se parca, care la apusul soarelui capata o culoare roz pastel. E un paradis pentru drumeti. Apa nu prea este in Paracas, asa ca am baut bere si am mancat peste prajit, delicios, la Lagunillas.

In Bolivia La Paz a devenit baza mea si orasul meu favorit din America de Sud. Are votul meu pentru cel mai pitoresc oras din lume. De la aeroportul El Alto( Cel Inalt, 4000m altitudine ) din La Paz vederea Cordilierei Real este magnifica. Orasul, ascuns intr-un canion in altiplano, se desfasoara pe o diferenta de nivel de peste 500 de metri.  Este probabil singurul oras din lume in care cei saraci locuiesc la inaltime, au o vedere frumoasa dar trebuie sa suporte vantul rece si neostoit al podisului Bolivian. O plimbare in sus pe una din strazile abrupte ale orasului este o calatorie atat in spatiu cat si in timp. Se incepe pe strazi pavate din moderna strada principala, care urmeaza firul vaii, in continuare pe masura ce urcam strazile se ingusteaza pana devin poteci. Acolo sus oamenii traiesc in case modeste din adobe si fara canalizare. Cu grupul de la AAI am facut cateva ascensiuni in Cordillera Real, printre care si Nevado Illimani( 6402 m ), care a si ramas recordul meu de altitudine. Am facut si o incercare pe Sajama(6542 m), cel mai inalt munte din Bolivia, un vulcan intr-o regiune foarte izolata la granita cu Republica Chile. A urmat un circuit prin Bolivia: Cochabamba, Sucre, Potosi, fiecare oras cu o personalitate distincta. Cochabamba mi s-a parut un oras aproape tropical dupa La Paz. Mancarea este delicioasa in Cochabamba, intr-o seara am luat o portie dubla de chanka de pollo, o supa picanta de pui cu chunio( cartofi deshidratati natural prin inghet-dezghet repetat, o specialitate Boliviana ) si cartofi. Sucre, capitala judiciara a tarii, este un frumos si linistit oras colonial, cu casele spoite in alb, numeroase biserici si o bogata istorie. Potosi, chiar mai inalt decat La Paz, este capitala miniera a Boliviei. Cerro Gordo( Dealul Gras ), un deal mare care domina orasul, are cateva mii de guri de mina. Mi-a ramas in minte ziua pe care am petrecut-o intr-una din minele private. La drum de intoarcere din Argentina m-am oprit cateva zile in Uyuni. Salar de Uyuni, Marele Desert de Sare este o minune a naturii. Este ca o oglinda uriasa, vizibila si din spatiu, pentru sute de Km2 pamantul este sare alba, stralucitoare si nimic altceva. Aerul podisului Bolivian este foarte invigorator la Uyuni, pur si sarat. Fiindca eram acolo in Iulie era si foarte frig.

Salar de Uyuni

Dupa Carnavalul de la Oruro din 15 Februarie, cunoscut in intreaga lume pentru costume si dansuri( Diablada ), am luat trenul de la La Paz la Arica, o calatorie pe care orice tren aficionado vrea sa o aiba pe lista lui. Dupa ce merge o buna bucata pe podisul Bolivian, printre vulcani care depasesc 6000 m altitudine, trece granita in Republica Chile si coboara apoi 4000 de metri, in ultima suta de Km, strabatand o zona foarte arida. Arica este un oras in care nu ploua niciodata, sau aproape niciodata. De la inceput mi s-a parut ca era ceva straniu in acest oras, lipsea ceva. Apoi mi-am dat seama ce, lipseau gurile de canal de pe strazi. Atunci cand ploua, odata la cativa ani, chiar si un centimetru de apa provoaca inundatii! De la Arica m-am indreptat spre sud. Chile e ca o curea lunga de 4500 Km si niciodata mai lata de 400 Km! Am poposit mai intai in San Pedro de Atacama, o oaza cu o atmosfera foarte destinsa in desertul omonim, fara doar si poate cea mai arida regiune a Terrei.Atacama Desert Se pare ca prezenta litiumului, in cantitati mici, in aer si in apa da o senzatie de bunastare. Din San Pedro am facut cateva plimbari interesante prin desert, mai ales spre lasarea serii.

In drum spre Santiago am oprit in Antofagasta si La Serena, o localitate linistita asa cum ii este si numele. Am ajuns in capitala pe 8 Martie, Ziua Internationala a Femeii. Populatia orasului organizase niste demonstratii, spre seara lucrurile au degenerat, politia calare, echipata pana in dinti, ii urmarea pe demonstranti, tunurile cu apa trageau, dubele cu zabrele isi asteptau clientii la colt de strada, atmosfera era incarcata de gaze lacrimogene. M-am ales si eu cu un dus pe gratis. Atmosfera politica in Chile, in Santiago in special, era foarte incarcata in primavara lui 1988. Se apropia plebiscitul, care avea sa decida daca Pinochet ramane sau nu la putere. Guvernul controla media, si facuse o adevarata arta din utilizarea temerilor populatiei. Intr-un bar, la o bere, am vorbit cu o pereche de tineri care mi-au spus ca evita sa vina in centrul orasului seara.

La sud de Santiago pamantul este fertil, in contrast puternic cu nordul foarte arid, si vegetatia este bogata, predomina podgoriile si livezile de pomi fructiferi. Vinurile chiliene sant foarte bune si relativ ieftine. Mai jos de Temuco, capitala indienilor Mapuche, este Districtul Lacurilor. Tribul Mapuche este singurul pe care spaniolii nu au reusit sa-l invinga, regiunea a fost incorporata in Chile de abia spre sfarsitul sec. XIX. Districtul Lacurilor este o regiune cu lacuri frumoase si vulcani cu varfurile acoperite de zapada, fiecare din lacurile mai mari pare sa aiba si vulcanul pereche. La aceasta latitudine Anzii au inaltimi in jur de 3000 m, asa ca altitudinea nu mai este o problema. Profitand de doua zile frumoase am urcat pe Volcan Villarica impreuna cu un tanar britanic, proaspat absolvent de liceu, care calatorea si el prin A. de S. Varful chiar a meritat efortul.Volcan Villarica Din crater, cam 500 m diametru, emanau gaze toxice. Mergand in directia vantului am reusit sa ajungem la punctul cel mai inalt. N-am putut sa vad fundul craterului, ceeace probabil a fost bine, dar lucrul cel mai impresionant era zgomotul care venea din adancuri. Un uruit pofund, Mama Naturii gatind probabil. La coborare ne-am oprit la un chalet unde niste localnici, chilenos, isi petreceau sfarsitul de saptamna. Am stat la taclale putin, ne-au oferit niste farfurii cu nuci de araucania si castane fierte. Delicioase, n-am mai avut nevoie de cina in seara aceea.

Drumul pavat si calea ferata se terminau in 1988 la Puerto Mont, un pitoresc orasel pescaresc. La sud de Puerto Mont populatia este foarte rara, deasemenea este una din cele mai ploioase regiuni ale lumii. Caretera Austral, un drum de pietris care tocmai se inaugurase, Pinochet insasi taiase panglica, continua spre sud inca 640 Km pana la Cochrane. Se pare ca este unul dintre cele mai pitoresti drumuri din lume. Transport public inca nu era pe aceasta portiune, autostopul ar fi fost singura solutie. Mai exista si alternativa pe apa, asa cum se va vedea. Ca peste tot pe coasta chiliana mancarea din peste si fructe de mare este delicioasa. Cel mai mult imi placea paila marina, o supa in care misunau tot felul de fructe de mare, jumatate din care nici nu stiam ce erau. Te scula din morti pur si simplu. Alt obicei local, fructele de mare se insira ca margelele pe niste fire lungi si se pun la uscat, aratau ca niste funii de usturoi, foarte decorative in fata micilor magazine din port.

Daca ajungi pana la Puerto Mont te cam molipsesti de, am numit-o eu, Southern Fever/Febra Sudului, dorinta de a ajunge cat mai la sud posibil. Era deja Aprilie, un pic cam tarziu spun expertii, se pare ca perioada optima pentru a vizita sudul extrem al continentului este Decembrie-Martie, totusi nu am putut rezista tentatiei. Pentru a ajunge in sudul tarii solutia cea mai buna era feribotul. Dureaza trei zile de la Puerto Mont pana la Puerto Natales, pleca pe vremea aceea din zece in zece zile. Este versiunea sud-americana a lui Inside Passage din Alaska, parerea unui geologist spaniol, care lucra in Chile, si care mi-a spus ca exista multa simetrie intre cele doua continente. Costa, la vremea aceea, cam $50, mancarea inclusa. De banii astia fiecare pasager avea un scaun intr-un trailer pe punte, cam ca intr-un autocar. Eu imi intindeam noaptea sacul de dormit si izoprenul pe jos, dormeam ca in sanul lui Avram leganat usor de ruliul si tangajul feribotului. Trei nopti de dormit in scaun ar fi fost cam necomfortabil, dar au fost destui care au rezistat. Misiunea principala a feriboturilor era transportul de marfa, puntea era plina cu zeci de containere de mari dimensiuni, transportul de persoane era cu totul secundar. Cred ca eram vreo 20 de pasageri, turisti si localnici.

Peisajul este magnific, vaporul se strecoara majoritatea timpului printre insulele Arhipelagului, coasta pare neatinsa de mana omului. In apropiere de Puerto Natales se afla Parcul National Torres del Paine, cunoscut in toata lumea. Impreuna cu doi nemti si alt american am petrecut cam o saptamana in Parc. Turnurile lui Paine, care mi-au adus aminte de Mt. Whitney in Sierra Nevada, California, sant un trofeu pentru alpinisti.Torres del Paine. Parcul este un paradis pentru drumeti, peisajul este deosebit, ghetari uriasi se scurg din Scutul de Ghiata al Patagoniei, dintre animale nandu( strut ), guanaco( ruda salbatica a lamei ), iepuri sant numerosi si usor de observat. Exista si puma, dar sant mai greu de vazut. Deasemenea este un loc bun de observat condori. Vremea a fost destul de buna si nu prea vantoasa, in ciuda intelepciunii conventionale care prezicea contrariul. Mai la sud de Puerto Natales se afla Punta Arenas la capatul de vest al Stramtorii lui Magelan. De acolo este o calatorie destul de scurta cu feribotul pana la Porvenir in Tierra del Fuego/ Tara de Foc. Inca doua zile si o frontiera, Argentina, pana la Ushuaia, cel mai sudic oras din lume. Partea de nord a Tarii de Foc este mai plata, o regiune dedicata cresterii ovinelor, sudul este muntos, ultima parte a Anzilor, nu trec de 1500 m in altitudine dar sant glaciati. Ushuaia este un orasel pitoresc, Elvetia la malul marii este cliseul cel mai des folosit.Ushuaia. Schiul de fond este popular in zona, am stat intr-un mic hostel administrat de campionul local la veterani. Se pregateau de zapezile din Iunie. Fiind si eu un mare amator de schi de fond m-am plimbat pe potecile lor in drum spre munti, vederi frumoase ale canalului Beagle, care noua ne aduce aminte de Emil Racovita. A fost punctul cel mai sudic pe care l-am atins, daca se sta suficient timp in Ushuaia, cu putin noroc se poate ajunge la Cape Horn/ Cabo de Hornos si posibil chiar in Antarctica fara o cheltuiala prea mare.

Directia urmatoare a fost nord. Am zburat cu LADE( Lineas Aereas del Estado ) la Calafate, deoarece era mai ieftin decat calatoria terestra care dura doua zile pline. Avionul facea salturi de purice, deabia ajungea la inaltimea de croaziera si incepea sa coboare, a aterizat la Rio Grande, Rio Gallegos si Calafate, unde am coborat. Pentru cine continua pana la Commodore Rivadavia mai erau inca trei opriri! La decolare si aterizare avionul bimotor Fokker, de fabricatie olandeza, vibra si troznea din toate incheieturile, nu putea sa nu-ti fie un pic teama, se pare insa ca avioanele astea sant facute pentru astfel de curse.

Calafate, parca ar trebui sa se infrateasca cu Calafat-ul nostru, este poarta de intrare catre Parcul National al Ghetarilor( de partea cealalta a Anzilor se afla P. N. Torres del Paine ). Este un parc urias care inculde atractii cum ar fi M-tle Fitzroy, Cerro Torre si ghetarul Perrito Moreno. Am drumetit o saptamana in zona Fitzroy si Cerro Torre. De data asta grupul era alcatuit dintr-o pereche australiano-elvetiana, un american si cu mine. Peisaj de capat de lume, varfuri semete impungand cerul, ghetari uriasi, rauri, lacuri…PN Los Glaciares. N-am intalnit decat o singura persoana toata saptamana. Era toamna in Patagonia, vegetatia era in majoritate o specie de arbust, legna, totul era o simfonie de nuante de galben si maro. O frumusete de inceput de lume, care ti se intipareste in memorie si te urmareste.

Ghetarul Perrito Moreno este una din minunile naturale ale lumii. Acolo unde intalneste Lacul Argentina ghetarul are o latime de cam 3 Km si o inaltime deasupra apei de 60-70 m. Bucati de ghiata de mari dimensiuni se desprind constant din ghetar. Pe masura ce avanseaza ghetarul blocheaza unul din golfurile lacului. Apa lucreaza la randul ei, si sapa un tunel prin ghetar formand un pod de gheata natural.Perrito Moreno Cam odata la patru ani podul de gheata se prabuseste sub propria greutate, creand un spectacol natural deosebit. Intamplarea face ca fenomenul tocmai avusese loc in Februarie 1988. Localnicii mi-au povestit ca mica lor localitate fusese invadata de turisti, multi japonezi printre ei, dornici sa imortalizeze fenomenul.

De la Commodore Rivadavia, care mi s-a parut un oras mare dupa pustietatile din Patagonia, asa ca am stat acolo numai o noapte, m-am dus la Sarmiento( renumit pentru Padurea Pietrificata ), Esquel( P. N. Los Alerces ) si apoi Bariloche. Bariloche este capitala schiului de coborare din Argentina. Cred ca e si capitala ciocolatei, erau tot felul de fabricute de ciocolata care vindeau in magazinul de desfacere din fata intreprinderii. Ciocolata proaspata are un gust aparte, e foarte gustoasa, cum era numai $4/Kg tentatia era greu de rezistat. Imi placea in mod deosebit ciocolata calda, la o cana de ciocolata amaruie fierbinte se adauga o bucata de ciocolata care plutea la suprafata, ii spuneau submarino. Este si un centru important al alpinismului argentinian, exista multe trasee de drumetie si catarare si un sistem de refugii bine pus la punct. Intr-o zi am facut o tura pana la Refugio Frey, care mi-a adus aminte de Madison Hut din White Mountains din New Hampshire. Nu era incuiata, era aprovizionata cu alimente de baza si avea un cuptor cu gaz care functiona. Mi-am facut cateva ceaiuri calde, inainte sa o iau inapoi prin cativa centimetri de zapada proaspat cazuta alunecand in adidasi. De la Bariloche am facut 24 de ore cu autocarul, mare, comfortabil, scaunele capitonate cu piele naturala, destul de gol si relativ scump, pana la Mendoza, capitala viticola a Argentinei.

Am stat in Mendoza cam trei saptamani, a trebuit sa rezolv niste probleme dentare care nu mai suportau amanare. Mi-am facut si niste prieteni acolo, am baut mult mate impreuna, si am invatat si niste gramatica spaniola de la o profesoara binevoitoare. Mendoza este un oras placut, in zona subandina, unele cartiere imi aduceau aminte de Cotrocenii copilariei si primei tinereti. Are parcuri mari si frumoase si o multime de crame, li se spune bodegi acolo, de vizitat. Degustarea este gratuita. Mi-aduc aminte Bodega Giol, avea niste rezervoare uriase din inox cu sute de mii de litri de vin. Vinul de masa rosu e foarte bun, pe vremea aceea la restaurant era chiar mai ieftin decat apa minerala! Argentinienii sant mari mancatori de carne, eu m-am multumit cu paste, gnochi era o specialitate. Puente del Inca, inceputul potecii spre Cerro Aconcagua, Acoperisul Americilor, este la cateva ore cu autocarul pe drumul pavat care traverseaza Anzii, in drum spre Santiago de Chile. Sant niste izvoare termale acolo sub podul natural care da numele asezarii. Bineinteles ca nu am putut sa rezist tentatiei de a face o baie.Puente del Inca

M-am despartit cu greu de Mendoza. Cu toate ca as fi vrut sa dau o raita prin Buenos Aires, timpul ma presa, asa ca am continuat spre nord tinand Anzii aproape. O salba de orase: Cordoba, Tucuman, Salta, Jujuy. Cordoba este un oras mare, Tucuman si Salta, Salta la linda, mai mici si cu multa savoare coloniala. Este o zona in care se cultiva portocalii, strazile erau tivite cu portocali, fructul copt contrasta frumos cu frunzele verzi, dand un efect decorativ foarte placut. In Tucuman am participat la Maraton de Tucuman, 5K, probabil cel mai scurt maraton din lume, un eveniment gandit sa aduca impreuna localnicii, cam individualisti ca toti latinii. Din cate se pare au reusit, cam 25.000 de oameni au alergat, mai repede sau mai incet, au mers… La nord de Jujuy( citeste Huhui ) altitudinea creste in anticiparea altiplanoului Bolivian. Deasemenea populatia amerindiana, asemanatori cu bolivienii, predomina. Este o zona semidesertica, sate linistite si sarace, frumoase biserici din perioada coloniala, dealuri cu culori neobisnuite. In Purmamarca este un deal cu sapte culori, localnicii vand sticle cu roca macinata si aranjata frumos in straturi.Cerro de las Siete Colores Am cumparat cea mai mica sticluta pe care am gasit-o, rucsacul meu devenise foarte greu. In Humahuaca eram inapoi la 3000 m altitudine, am facut o tura de o zi prin desert pana la Coctaca, o mica asezare. Multi cactusi( candelabru si alte specii ), m-am intalnit si am vorbit cu unii localnici, pareau surprinsi sa intalneasca un gringo barbos in teritoriul lor. Oameni prietenosi insa, un buenos dias spus din suflet spargea ghiata imediat dupa primul moment de ezitare, cunostiintele, chiar rudimentare, de spaniola ajuta foarte mult.Liniste-Humahuaca. Ultimul stop in Argentina a fost La Quiaca, vizavi, peste pod, de Villazon in Bolivia. Ca in orice oras de frontiera comertul, mai mult sau mai putin legal, e la ordinea zilei. Un suvoi constant de bolivieni, li se spune mulas/magari, trec frontiera in Argentina, cumpara tot felul de marfuri, si trec inapoi incovoiati sub greutatea sacoselor. Repeta aceasta operatie de cateva ori pe zi. In Bolivia vand marfa operatorilor mari, care o incarca in camioane si o distribuie in toata tara. In felul acesta economisesc taxele de import, iar localnicii isi castiga si ei painea. Bineinteles toata lumea, inclusiv granicerii, stie jocul dar inchid ochii. Am trecut si eu frontiera pe jos cu rucsacul incarcat in spate, alt soi de mula. Villazon mi s-a parut surprinzator de atractiv, cel putin in comparatie cu La Quiaca. Granicerii bolivieni erau in buna dispozitie, mi s-au parut si foarte generosi, mi-au dat o viza pentru 90 de zile, foarte mult avand in vedere ca standardul in La Paz era 30 de zile. M-am simtit bine sa fiu inapoi in Bolivia, inconjurat de bolivieni prietenosi, dar taciturni. Am luat pranzul la unul din micile restaurante din apropierea garii, o supa zdravana, sos iute( rocoto ) si bere sub soarele arzator al podisului Bolivian.

Calatoria cu trenul de la Villazon la Uyuni a fost o adevarata experienta. Aveam un locla clasa a doua, vagonul era plin cu marfa de contrabanda, fiecare ungher, coltisor… era plin cu cutii de suc, vin, cereale, branza… Capul rautatilor era o femeie, un adevarat geniu, avea o mica armata care lucra pentru ea. A pus un strat de cutii pe bancheta, o patura deasupra, si i-a rugat pe doi Austrieci, care aveau locuri acolo, sa se aseze pe patura. S-au asezat, ce sa faca, dar nu pareau prea comfortabili asa la inaltime. Controlorii au venit, au confiscat cam jumatate din marfa, care putea fi recuperata dupa ce se platea o amenda. Alt joc, toti participantii se cunosteau bine intre ei. Uyuni noaptea este un loc straniu si intunecos, deasemenea si foarte friguros. Dupa ce am explorat Uyuni si zona inconjuratoare cam o saptamana, m-am dus la La Paz. Eram inapoi in capitala dupa o absenta de     . M-am intors la            , si am gasit sacosa cu echipament montan, pe care o lasasem acolo, neatinsa si in buna stare. A trebuit doar sa platesc cativa bolivieni pentru perioada cat statuse acolo in suferinta. Am avut norocul sa fiu in La Paz pentru jubileul orasului din 16 Iulie. O parada cu torte seara continuata cu o gran fiesta popular in Plaza San Francisco. Bucuria si vitalitatea cu care acesti oameni simpli, in mare parte saraci, isi sarbatoreau orasul, care nu facea asa mult pentru ei, era uimitoare si molipsitoare. Era mancare si bautura, muzica si dans.

De la La Paz am zburat la Quito via Lima. Eram pentru prima oara, in aproape un an intr-un avion de linie. Toate obiectele de unica folosinta: tavi, farfurii, pahare… mi s-au parut stranii, din alta lume, dupa un an in care traisem dintr-un rucsac. A ateriza un avion in Quito(     ) nu e o treaba tocmai usoara, orasul fiind inconjurat de dealuri, care bat spre 4000 m, verzi iarna. Partea veche a orasului este conservata foarte bine, nu exista cladiri noi. Marile pieta centrale, San Francisco si Santo Domingo, sant centrele activitatii comerciale. daca n-ar fi fost masinile, oricum nu prea numeroase, era usor sa-ti inchipui ca esti inca in perioada coloniala. Ecuador este o tara relativ mica, relativ la celelalte tari Sud-Americane, cu un sistem bun de drumuri, in care este, poate, c el mai usor de calatorit din toate tarile Andine. Aveau cele mai mici autobuze, pe jumatate fata de cele argentiniene, si poate tocmai de aceea cei mai rapizi soferi. In drum spre Otavalo, un oras turistic dar cu o renumita piata de artizanat, soferul a zburat practic. Cred ca avea stofa de Formula 1. Am avut surpriza sa intalnesc acolo o cunostiinta din Burlington, Frank, care vindea artizanat ecuadorian la targurile de w/e de pe Church St. Era Francisco acum si se mutase cu arme si bagaje in Ecuador, probabil isi intemeiase o familie. Ecuatorul, linia imaginara care imparte pamantul in doua emisfere, trece la cativa Km la nord de Quito. N-am putut sa ratez o asemenea ocazie, au un monument acolo, un muzeu etnografic si deasemenea statuile membrilor Expeditiei Ecuatoriale Franceze din       . O linie e frumos trasata pe pamant, ecuatorul, asa ca se poate sta cu un picior in emisfera nordica si cu celalalt picior in cea sudica. Desigur ca am vrut sa am si o poza in aceasta pozitie glorioasa. N-am stiut insa ca aparatul meu foto, un credincios Rollei 35, era bolnav, se pare o problema la declansator sau la diafragma, asa ca majoritatea imagnilor pe care le capturasem in Ecuador nu s-au materializat. Aproape ca mi-a venit sa plang cand am vazut filmele developate, erau in majoritate negre, fotografiasem oameni si locuri pitoresti, odata consumasem jumatate de rola in Piata de Flori din Cuenca. Am petrecut cateva zile in Parcul National Cotopaxi. Este un refugiu bun, Jose Rivas, la 4800 m altitudine pe pantele vulcanului. Dupa ce am dormit doua nopti la refugiu, pentru aclimatizare cu altitudinea, am facut ascensiunea pe Cotopaxi( 5911 m) impreuna cu Cyrus, un iranian-american pe care il intalnisem in Quito, un calator si el. Craterul este aproape perfect circular, din varf vederi frumoase ale Avenidei Vulcanilor. Dupa Cotopaxi a urmat Banios, poate cel mai relaxat si relaxant orasel pe care l-am vizitat. Zilele in Banios incep obligatoriu cu o baie in unul din numeroasele bazine cu ape termale naturale. In apropiere se afla vulcanul Tungurahua( 5023 m), unul dintre cei mai activi vulcani din A. de S., din pacate era cam suparat, asa ca nu am insistat. Dupa cateva zile in Cuenca si satele inconjuratoare m-am intors la Quito.

Am zburat la Miami, Fidel Castro, el Lider Maximo, tocmai sosise pentru inaugurarea noului presedinte Ecuadorian. Nu am avut placerea sa-l vad totusi. Miami m-a cam socat putin, caldura, preturile si lipsa transportlui public.

Ce pot sa spun. A fost un an extraordinar, un punct de cotitura in viata mea. Este un continent superb, cu o mare varietate geografica si de clima, un Shangri-La pentru mine. Daca v-ati dorit vreodata sa vizitati America de Sud, incercati, s-ar putea sa va placa. Multe dintre cliseele negative care circula despre America de Sud, America Latina in general, sant si mult exagerate. O cunoastere, chiar rudimentara, a limbii spaniole ajuta enorm.

Sapte saptamani in Creta/ Seven weeks in Crete.

Am adunat aceste sapte saptamani in patru vizite diferite intre 2010 si 2017. Pentru prima oara am ajuns in Creta in anul 2010. Vazusem o oferta pe net de la o agentie, Apollo Tours parca, numele nu mai conteaza, a disparut de mult. Aveau un sediu elegant pe langa Piata Charles de Gaulle, oferta era interesanta, brosurile glossy… Am ales o cazare in Agia Marina, cam la 10 Km vest de Hania. Canionul Samaria era un obiectiv, asa ca voiam sa fim in zona. Pe vremea aceea, agentiile de la noi indreptau turistii in principal spre Hersonissos, descrierea din ghidul Lonely Planet imi taiase orice dorinta de a sta acolo.

Date generale. Creta are o forma alungita, axa principala fiind E-V. Are o lungime de 260 Km, latimea maxima este de 60 Km. Suprafata 8336 Km2, populatia 623.000( 2011). La N este scaldata de Marea Cretei parte a Marii Egee, iar la S de Marea Libiei. Este muntoasa, muntii formeaza coloana vertebrala a insulei. Masivele principale, de la V la E, sant: Lefka Ori/Muntii Albi, Psiloritis( 2456 m), acoperisul insulei, M-tele Dikti, Thripiti. Administrativ este impartita in 4 regiuni/ prefecturi, de la V la E: Hania, Rethymno, Iraklio, Lasithi. Poteca transeuropeana E4 strabate insula de la V la E, unde se si termina. Posibilitatile de drumetie sant nenumarate.

Am zburat chiar de ziua mea, 15 Septembrie, cu Aegean Airlines. Zborul a fost scurt si foarte placut, era perfect senin, si Marea Egee cu insulele ei se vedea exact ca o harta. Am recunoscut vechea noastra cunostiinta, insula Thassos cu trasatura ei cea mai proeminenta muntele Ipsario. Am aterizat fara probleme in Iraklio, capitala insulei, ne-am recuperat rapid rucsacii si am iesit afara sa asteptam masina care avea sa ne duca la hotel.

Si am asteptat, si am asteptat… Intre timp cam toti pasagerii din avionul nostru plecasera care incotro, majoritatea fiind luati de microbuzele diverselor agentii. Cum timpul trecea am dat un telefon la Bucuresti sa vad daca mai aflu ceva, un tanar de la agentie a parut miscat de situatia noastra si a promis ca va incerca sa ne ajute. Pana la urma a telefonat si mi-a dat numele agentului grec din Hania cu care colaborau. Un Ianis, Ianis Arvanitis, l-am sunat si m-am inteles cu el in engleza. Grecul spunea ca Romanul nu i-a platit, dar ca ne va ajuta, contra cost bine inteles. Era pe inserate deja, Ianis a vorbit cu un sofer de taxi de la aeroport sa ne duca la Hania, a fost cea mai scumpa cursa de taxi din viata noastra, peste 150 de euro pentru cam tot atatia Km!! Drumul urmareste coasta, din pacate se intunecase deja asa ca nu ne-am putut bucura de frumoasele vederi ale Marii Cretei. Cam doua ore si jumatate pana la Agia Marina, asa ca am ajuns destul de tarziu. Cineva ne-a aratat o camera la parter, cam oarecare, eram obositi asa ca nu am mai comentat. Langa noi o familie de rusi, stateau afara la o masa, vorbeau si beau.

Hotelul, nu-mi mai aduc aminte numele, era in Agia Marina, un fost sat pescaresc devenit statiune, chiar vizavi de o mica insula nelocuita, Agios Theodorou, si era tinut de o pereche interetnica: el, Adonis, un grec inalt si voinic, iar sotia o nemtoaica costeliva. A doua zi i-am spus lui Adonis ca nu ne place camera, si dupa oarecare tragere de timp, probabil ca se se consulte cu Ianis, ne-a dat nu o camera ci un intreg apartament de doua camere, bucatarie si baie, basca doua terase, dintre care una cu vedere la mare!

SAMSUNG DIGITAL CAMERA

Tocmai ne bucuram de noua noastra resedinta cand ne-a telefonat Ianis, a spus ca ne trimite pe cineva sa ne aduca la agentie ca sa achitam cazarea. A venit un tanar, un polonez aciuat in Creta. Agentia, Kalamaki Travel, era la numai cativa Km in drum spre Hania. Am platit 30 euro/ noapte, pret rezonabil avand in vedere oferta. Parea o agentie destul de mare, in birou lucrau vreo 5-6 functionari, stiau de situatia noastra si pareau sa ne compatimeasca un pic. Am retinut numele patronului, Miltiadis Despotakis, micul despot pe romaneste, am revazut numele si prin presa bucuresteana, din cate se pare Kalamaki Travel face destule afaceri bune in Romania.

Usurati de bani ne-am intors pe jos la hotel, am intrat la alta agentie sa vedem cum e treaba cu Samaria. O fata draguta ne-a spus ca pretul e de 17 euro, autocarul ne ia de la hotel si ne aduce inapoi, mersul in canion fiecare pe piciorusele lui. Mi s-a parut o oferta de nerefuzat, asa ca am batut palma, o saptamana trece repede si daca nu te misti s-s dus.

Canionul Samaria a fost intradevar un moment de varf al saptamanii noastre, chiar daca traseul este tot la vale. Autocarul de la agentie ne-a luat de la hotel cu noaptea in cap, am mai cules alti amatori de la hotelurile din Hania si am pornit la drum. Aveam si ghid, un tanar simpatic, care ne-a pus in tema. El avea sa fie matura, in caz ca apareau probleme, fiecare cobora in ritmul lui, urma sa ne reintalnim la capatul celalalt al traseului. Din Hania un drum spectaculos urca 36 Km pana la Omalos. Pe drum a rasarit soarele, creasta Muntilor Albi/Lefka Ori se vedea frumos profilata pe cer. Omalos, o mica localitate pe platoul cu  acelasi nume, e punctul de plecare pentru Cheile Samariei. De aici si pana la Agia Roumeli, la Marea Libiei, sant 16,7 Km si 1236 m diferenta de nivel. Cretanii sustin ca ar fi cel mai lung canion din Europa, parerile sant impartite insa. Pe prima parte a traseului, Xyloscalo/Scara de Lemn si pana la bisericuta Agios Nikolaos panta este mai accentuata, apoi se indulceste. Noi am mers mai repede pe prima parte, eram dornici de miscare dar mai mult ca sa depasim turma, si apoi am avut canionul practic pentru noi. Canionul are o flora si o fauna unica. Dintre animale e de remarcat capra salbatica cretana, kri-kri, mai mica ca a noastra, masculul are insa niste coarne impresionante. Nu se tem de oameni, asa ca am putut observa in liniste o familie.

SAMSUNG DIGITAL CAMERA

Cam la jumatatea traseului este o fosta asezare, numita tot Samaria, stramutata in 1962 cand zona a fost declarata Parc National. Nici nu ar fi putut convietui cu fluxul de turisti, avand in vedere ca in sezon chiar si 2000 de persoane strabat canionul zilnic! Noi am facut traseul pe 19 Septembrie si cred ca si atunci au fost cateva sute de persoane. La inceput valea este larga, dar dupa catunul Samaria valea se ingusteaza si ia aspectul de canion.

SAMSUNG DIGITAL CAMERA

Dupa 11 Km se ajunge la Sidiroportes, Portile de Fier, o portiune in care peretii de stanca, inalti de cateva sute de metri, se apropie pana la 3 m distanta. Toamna apa e foarte scazuta asa ca trecerile prin vad nu pun probleme, primavara insa situatia poate fi diferita. Dimineata era o racoare placuta in Omalos, in canion a fost cald, din ce in ce mai cald pe masura ce coboram, iar in Agia Roumeli la malul Marii Libiei era o caldura torida.

Plaja din Roumeli e lata, cu un nisip grunjos de culoare gri care se incinge foarte tare dupamasa, iti sfaraie calcaiele la propriu. Cum umbra nu prea era am luat niste sezlonguri cu umbrele si am asteptat plecarea feribotului de la ora 18.00. Bani de crasma nu aveam, am mancat ce mai aveam in traista. Micuta localitate, cateva restaurante si pensiuni, era inundata de drumeti, multi de varsta a treia, o placere sa vezi atata lume animata si in forma buna. In fine ne-am imbarcat, cateva sute de persoane, pe feribotul Daskalogiannis, numele unuia din eroii rezistentei cretane impotriva ocupatiei turcesti. Frumoase vederi ale coastei sudice si ale muntilor, varfurile de peste 2000 m, de o ariditate extrema, straluceau albe, pareau acoperite de zapada. Inainte de Loutro, o mica si cocheta statiune unde am si facut o scurta oprire, o despicatura spectaculoasa in munte, Canionul Aradena.SAMSUNG DIGITAL CAMERA Ultimul stop Hora Sfakion, unde ne astepta o armata de autocare. Drumul de intoarcere, foarte spectaculos, traverseaza muntii, din pacate s-a intunecat rapid si nu am putut sa ne bucuram prea mult. O zi plina, ne-am intors la hotel obositi dar multumiti.

Alta tura faina a fost plaja Elafonisi, une dintre cele mai frumoase de pe insula. Elafonisi, Insula Cerbului, este o insulita in coltul de S-V al Cretei, separata de ea printr-un canal ingust cu apa pana la genunchi. Asa ca toata lumea isi scoate papucii si face traversarea. Nisipul are o culoare alba care bate spre roz, apa are culoarea turcoazei, sant multe golfulete retrase tocmai bune pentru naturisti, ce mai un adevarat paradis tropical, si asta la sfarsitul lui Septembrie! Ne-am dus cu transportul public, un autocar pleaca dimineata din Hania, opreste in diversele statiuni, traverseaza muntii si ramane la Elafonisi pana dupamasa.

SAMSUNG DIGITAL CAMERA

Orasul Hania, fiind foarte aproape, l-am vizitat de doua ori. Este un oras placut cu o lunga si ilustra istorie, care la sfarsit de sezon nu mai era chiar inundat de turisti, erau chiar unele zone in care cred ca predominau localnicii. Cartierul si Portul Venetian amintesc de perioada cand insula a fost stapanita de Venetieni. De la 1669 si pana la Primul Razboi Mondial a fost sub stapanire turceasca, care si-a lasat si ea amprenta. E placut sa mangai o cafea la una din mesele din jurul Portului Venetian si sa observi lumea. Piata de alimente e un adevarat muzeu al produselor locale.

SAMSUNG DIGITAL CAMERA

Am mai facut o mica explorare la Kolymbari, la baza peninsulei Rodopou, o zona in care se produce ulei de masline de cea mai buna calitate, dar cam atat a incaput intr-o saptamana.

In ultima zi am luat taxiul la 5.00 dimineata, il rugasem pe Adonis in seara dinainte sa-l comande, am ajuns primii la Autogara, nici nu se deschisese, mai sa daramam poarta. Aveam avion la 11.00, asa ca era musai sa prindem prima cursa la Iraklio. In parculetul de langa Autogara cativa homelesi incercau sa se dezmorteasca in racoarea diminetii. Am fost primul la bilete, cam 12 euro de caiula pana la Iraklio, parfum incomparatie cu cat platisem la venire cu taxiul. Am ajuns cu bine pe Aeroportul Nikos Kazantzakis, zbor fara evenimente la Bucuresti. A doua zi m-am prezentat cu jalba in protap la infama agentie. Ne-am recuperat banii, dar nu inainte de a-l da pe mana Politiei pe patron. Agentia Nationala pentru Protectia Consumatorilor nu ne-a fost de nici un folos, ne-a raspuns ca agentia cu pricina avea toate hartiile in ordine si deci nu le puteau face nimic!!

Salt in timp la 2015. Ni se facuse dor de Creta, asa ca ne-am inscris pentru doua saptamani, 16-30 Septembrie, la sfarsit de sezon. Sfarsit de sezon romanesc in Creta deoarece zborurile charter spre insula se opresc la 1 Octombrie, sezonul in Creta insa tine pana la sfarsitul lui Octombrie. Deoarece voiam sa continuam cu explorarea insulei am ales o cazare in regiunea Rethymno la est de Hania. Am tratat cu o agentie cunoscuta de data asta, poate chiar nava amiral a agentiilor de turism romanesti.

Am zburat tot cu Aegean, am aterizat insa pe aeroportul Daskalogiannis de langa Hania. Autocarele asteptau, am pornit imediat la drum. Am inconjurat golful Souda dupa care am continuat spre E pe drumul de coasta, cald, cer senin, vederi frumoase ale marii. Am inceput sa descarcam pasagerii de la Giorgioupoli, apoi majoritatea in orasul Rethymno si imprejurimi. Noi am fost ultimii, am coborat in Stavromenos, o mica localitate, nu foarte turistica, la 10 Km est de Rethymno. Am tras la Hotel Thalassi, un hotel modest, dar placut, de 3*. Doua cladiri cu doua etaje, cateva cladiri mai mici, o mica piscina cu bar. Camera noastra, suficient de mare, cu balcon care dadea spre sud. La receptie ne-a intampinat d-na Evangelia, toata lumea ii spunea Eva, sotia patronului. Mi-a spus ca a crescut in Australia, asa ca vorbea bine engleza cu toate ca nu avea accentul specific aussie. Cum aveam demipensiune ne-a informat ca micul dejun se servea la hotel, iar cina la Taverna Thalassi pe malul marii la cateva sute de metri distanta.

Seara ne-am dus la taverna, acolo trona, sau mai bine zis dirija kir Dimitrios, sotul d-nei Eva. Era ca un capitan pe coverta, echipajul lui consta din 4-5 chelneri, 4 bucatari si inca vreo doua persoane la bar. Un barbat inalt, in jur de 50 de ani, cu barba si un inceput de burta. Observa totul, stia totul, controla totul pe vasul/taverna lui, era in continua miscare. Taverna, incapatoare, are o terasa cu doua randuri de mese paralele cu malul marii, restul meselor erau inauntru. daca erai in gratiile lui Dimitrios, te aseza in primul rand, cu cat erai mai in adancimea tavernei cu atat statutul social era mai jos.

De pe terasa apusurile de soare erau foarte frumoase, se vedea coasta pana dincolo de Rethymno si in departare Muntii Albi. Intr-o seara evoluam la bara chiar deasupra malului marii, totul era perfect. In spatele meu erau doua nemtoaice care comandasera niste paste, se pare ca nu le placuse branza care venea cu pastele. Dimitrios le-a explicat ca e o branza de capra speciala, graviera, pe care in zona numai el o servea in restaurantul sau. Fetele nu pareau prea convinse, pana la urma Dimitrios s-a infuriat si a explodat: “You don’t know anything”. Cele doua o cam bagasera pe maneca, un moment cred ca le-a fost frica ca o sa le ia si la bataie. Dupa o vreme Dimitrios s-a intors si a dres cumva busuiocul cu teutonele. Asta era omul, multa personalitate. Intr-o seara l-am intrebat daca el e mai intai grec si apoi cretan sau invers. Mi-a aratat emfatic malul marii, care era chiar sub noi, si mi-a zis: acolo se termina tara mea. Mancarea era buna, gustarele, tzatziki, vinete…, fel principal, si invariabil un desert microscopic, poate chiar prea multa pentru gustul nostru. I-am spus ca nu mancam carne, asa ca la felul principal ne-a dat peste prajit pana ne-a iesit pe urechi.

In prima zi plina in insula ne-am gandit sa exploram imprejurimile apropiate. D-na Eva, foarte amabila, ne-a sugerat un circuit de vreo 5-6 Km care trecea prin cateva sate. Insula Creta e ca un acoperis de casa, daca pornesti de pe coasta si o iei spre sud urci pana in coama, culmea muntilor, si apoi cobori pe partea cealalta. Cum am iesit din drumul national, etnikos odos, foarte congestionat, am inceput sa urcam pe un drum secundar cu putin trafic, liniste, parca eram in alta lume. Era cald, eucaliptii batrani de la marginea drumului mai ofereau putina umbra si aerosoli binefacatori. Ne-am oprit intai la Manastirea/Moni Arseniou. Liniste ca la manastire, nu erau decat doi oameni in varsta acolo, care vorbeau in soapta, si un caine cu care Rodica s-a imprietenit imediat. Biserica era incuiata, dar cheia era in usa. Mai era inca o biserica mai mica cu hramul Sf. Mark cel Surd. Ne-am continuat drumul si am ajuns la un prim sat, Pagalochori. Liniste si pace, n-am vazut decat trei batranei care stateau de vorba pe pridvorul unei case cam darapanate. Am intrat in sat si ne-am incurcat putin pe stradutele intortocheate. Un francez care renova o casa, probabil isi gasise un barlog linistit acolo, ne-a aratat cum sa ne continuam drumul. Am traversat o vale larga si putin adanca, dupa care am ajuns in al doilea sat, Asteri. In cautare de apa de baut am dat de un tanar, Familia lui, Polioudakis, are o taverna si un mic muzeu al culturii traditionale locale. Am baut o cafea afara la umbra smochinilor, o placere. La intoarcere am trecut prin Chamalevri, satul natal al lui Dimitrios, are acolo o gradina de unde aducea rosii, castraveti…, pe care ni-i lauda cu orice ocazie. Satele cam pustii cum am mai spus. Creta primeste peste 2 milioane de vizitatori pe an, cam 4 pentru foecare barbat, femeie, copil din insula, asa ca o buna parte din populatia activa se ocupa in sezon de nevoile turistilor. Giorgia, ajutoarea d-nei Eva, o femeie cumsecade cu care ne-am imprietenit, era impresionata de eforturile Rodicai de a invata greaca, ne-a confirmat acest lucru. Ne-a spus ca in sezon trece pe acasa numai ca sa doarma, nu poate face nimic altceva, apoi intre 1 Noiembrie si 1 Mai lucrurile se linistesc si se poate ocupa de familie, casa…

Vineri ne-am dus la Rethymno. Transportul public e bun in Creta, poti ajunge cam oriunde vrei. Pentru Rethymno era un autobuz local, unul din acelea cu burduf, care trecea din jumatate in jumatate de ora, opreste mult insa asa ca face cam jumatate de ora pentru cei 10 Km. Alt oras port cu savoare venetiana si minarete din perioada otomana. Partea veche a orasului era invadata de turisti, intre Porta Guora si fantana Raimondi, ambele din vremea venetienilor, turistii erau din perete in perete. Nici nu vreau sa ma gandesc cum era in Iulie si August. Era o zi calduroasa. Cel mai mult ne-a placut Fortezza, fortareata venetiana, in punctul cel mai inalt al orasului.

SAMSUNG DIGITAL CAMERA

Am stat acolo la umbra chiparosilor si ne-am mancat tsiropite-le pe care le luasem dimineata in Stavromenos. Colac peste pupaza, dupamasa, orasul era invaluit de un miros pestilential. Probabil canalizarea, unele guri de scurgere erau acoperite cu cartoane. Ne-am dus spre Portul Venetian, inconjurat de restaurante si cafenele, cladirile nu se puteau vedea din cauza umbrelelor, pacat, unele erau chiar interesante. Am trecut si pe la Green Tour, o agentie cu care corespondasem pe net despre o tura pe Psiloritis. Primisem un mesaj la hotel ca tura s-ar face luni, 21 Septembrie. Rethymno are si o promenada frumoasa la malul marii si un Parc Municipal umbros frecventat de localnici.

Sambata am reluat explorarea pe dealurile de la sud de hotelul nostru. Un drum secundar duce, dupa 10 Km si cam 500 m diferenta de nivel, la Manastirea Arkadi, un sanctuar si loc de pelerinaj important pentru cretani si greci in general. Am trecut din nou prin Chamalevri, dupa 6 Km se ajunge in Amnatos, un sat cu o mica piata inconjurata de cladiri, bine intretinute, din epoca venetiana. In piata doua femei stateau de vorba linistite. De aici drumul urca lin inca 4 Km, pe malul unei vai adanci, pana la manastire. Manastirea Arkadi a fost ridicata de venetieni in secolul XVI, dar a intrat definitiv in istorie in 1866.

SAMSUNG DIGITAL CAMERA

Asediata fiind de trupele turcesti, care banuiau ca este si un obiectiv militar, staretul manastirii impreuna cu cateva sute de localnici, care se refugiasera acolo, au hotarat ca in loc sa se predea sa arunce in aer depozitul de praf de pusca al manastirii. Staretul a fost cel care a dus la indeplinire hotararea. Se spune ca explozia i-ar fi omorat atat pe asediati, cat si pe asediatori, cu exceptia unei fete, Hariclea, care ar fi trait pana la adanci batraneti. Din exterior manastirea arata ca o cetate, spatiul interior este de o mare spiritualitate. Biserica are o fatada interesanta, care mi-a amintit de o biserica din Salamanca. Am petrecut cateva ore bune acolo. Era o zi senina, Psiloritis se vedea bine, veghia zona ca un urias bland.

Luni dimineata, 21 Septembrie, cerul era senin, dar batea vantul, lucru care m-a pus un pic pe ganduri. Haris, ghidul de la Green Tour, un lungan simpatic cu barbuta, a aparut pe la ora 8.00, ma asteptam la cel putin un jipan, dar ne-am inghesuit intr-un mic Peugot impreuna cu Ivan si Irina, doi rusi din Moscova. Din Livadia am luat-o pe un drum secundar, folosit de pastorii locali, pana la Refugiul Mygero( 1550 m), o structura solida de piatra cu usa de metal, dechisa tot timpul anului dar fara paznic. Avea sa se dovedeasca foarte folositor. De aici incepe o poteca pe versantul nordic al muntelui, mai scurta si mai abrupta decat poteca standard pentru Psiloritis, care incepe din Platoul Nida si urmareste creasta principala dinspre est. Am pornit de la Mygero in jur de 9.30, in pantaloni scurti si tricou, era cald si cerul era senin. Haris a impus un ritm alert si pe la ora 12.00 eram deja sus in creasta pe poteca E4 care urca lin spre varf.

SAMSUNG DIGITAL CAMERA

Pe masura ce urcam vantul s-a intetit. Apoi in interval de 15 minute vremea s-a inrautatit brusc. A inceput sa ploua, o furtuna feroce s-a abatut asupra noastra. Haris a dat semnalul de intoarcere. Vantul, care la rafale depasea 100 Km/ora, ne dobora ca pe niste popice. Ploaia s-a transformat in grindina si temperatura a scazut brusc. Pe portiunea mai abrupta piatra uda era foarte alunecoasa, ne-am mai ajutat cu vegetatia alpina pitica care acoperea unele pietre si oferea ceva tractiune. Eram ud pana la piele, nu cred ca vreodata am mai fost asa de aproape de hipotermie. Refugiul Mygero a salvat ziua, ne-am incalzit, am mai pus pe noi ce lucruri uscate mai aveam, am mancat putin. Uriasul bland avusese o zi proasta, nu fusese dispus sa primeasca oaspeti. A doua zi dimineata parca ma batuse cineva cu maiul, pe coapsa dreapta aveam o vanataie de toata frumusetea de la una din trantele pe care le luasem. Vreo doua zile am stat cuminti, am facut plaje, am profitat de soare si de apa.

In a doua saptamana pe insula colonia romaneasca de la Thalassi a crescut simtitor. Miercuri seara a aparut un grup de 5, care venisera cu un avion de la Cluj. Era o familie din Tg. Mures care venisera cu fata, studenta, si inca o familie. Targu Muresenii erau vegani! Asta l-a pus in mare incurcatura pe Dimitrios, lui ii placeau oamenii care mancau mult din ce le dadea el. I-a pus la o masa in maruntaiele tavernei si nu au mai iesit la lumina toata saptamana. In general printre oaspetii hotelului predominau nemtii si britanicii, mai erau si cativa francezi si chiar o familie de bulgari. Anglo-saxonii stateau cat e ziua de lunga intinsi pe sezlonguri in jurul piscinei, din cand in cand se balaceau in ea. Toti aveau in mana si un pahar de bautura. Mie mi se parea plictisitor, dar poate inmagazinau soare pentru lunga si mohorata iarna nord-europeana. D-na Eva si cu Giorgia erau la bar, le satisfaceau toate dorintele si le ascultau povestile.

Creta este si insula canioanelor/cheilor. Inafara de Canionul Samaria, cel mai cunoscut, mai sant inca doua duzini de asemenea formatiuni geologice raspandite pe toata suprafata insulei. Noi am mai facut doua dintre ele: Canionul Imbros si Cheile Milli. Imbros este chiar in inima regiunii Sfakia, o regiune muntoasa si greu accesibila, centrul rezistentei impotriva ocupatiei turcesti si apoi a ocupatiei germane din al Doilea Razboi Mondial. Poteca de picior incepe din drumul de Hora Sfakion, care strabate insula de la N la S. Este si drumul de intoarcere pentru cei care fac Samaria, un drum spectaculos care ofera vederi frumoase ale M-tilor Albi/ Lefka Ori. Traseul de drumetie incepe imediat dupa satul Imbros, are cam 8 Km lungime pe o diferenta de nivel de 600 m. Peretii nu sant la fel de inalti ca la Samaria, dar valea este ingusta si are aspect de canion pe toata lungimea ei.

SAMSUNG DIGITAL CAMERA

Farmecul acestor despicaturi in munte este vegetatia bogata, in special cand o comparam cu terenul inconjurator semiarid in cel mai bun caz. In Septembrie parfumul plantelor aromate era deosebit de puternic, aveam impresia ca sant intr-un templu natural. Traseul se termina in localitatea Komitades aflata la cativa Km de Hora Sfakion si de mare. Noi eram cu un tur organizat, asa ca aveam logistica asigurata. Din Komitades am mers la Frangokastello unde exista o fortareata venetiana bine conservata. Noi am preferat o baie delicioasa in Marea Libiei.

Cheile Milli sau Cheile Morilor sant cu totul alta propozitie. La numai 10 Km de Rethymno se poate ajunge la ele pe jos. Noi am luat un microbuz pana la Moni Agia Irini, o manastire de maicute, pe care am vizitat-o, si apoi am continuat pe jos inca vreo 5 Km. Am trecut prin Roussospiti/Casa Rusului, s-o fi aciuat vreun rus pe acolo, intrarea in chei este inainte de satul Chromomonasteri. Valea, sapata in roca moale, piatra nisipoasa/sandstone, a fost locuita pana nu de mult. Existau doua sate, oamenii se ocupau cu moraritul, se spune ca erau cam 30 de mori de apa. Asezarile au fost evacuate in 1972, acum au ramas numai ruine si cateva mici biserici. Traseul turistic, bine amenajat, are cam 4 Km si coboara 300 m. Paraul cu apa cristalina curge tot timpul anului, vegetatia este luxurianta, aproape ca nu-mi venea sa cred ca sant in Creta. Daca santeti in Rethymno e pacat sa ratati acest traseu. La capatul de jos al Cheilor l-am intalnit pe Andreas/Adrian, un Neo-Zeelandez, putin mai tanar ca mine, care isi gasise acolo un liman.

SAMSUNG DIGITAL CAMERA

Astupase o grota naturala in versantul vaii cu un perete si locuia acolo, avea o casa cu un singur perete! Totul arata in buna ordine. Am avut o conversatie placuta cu el, trecuse si prin State unde lucrase in constructii.

Palatul din Knossos, cea mai mare atractie turistica a Cretei, l-am ratat in 2010, nici nu am avut timp dar in primul rand nu am avut bani. De data asta nu ne-a scapat, in ultima sambata pe insula ne-am sculat devreme si am prins prima cursa la Iraklio. De la autogara din capitala un autobuz local ne-a dus inca 5 Km pana la Knossos, situat intr-o regiune de dealuri. Aici o prima surpriza placuta, in w/e respectiv intrarea era gratuita, o masura menita sa incurajeze turismul ni s-a spus. Asa ca am economisit 10 euro de caciula. Reversul medaliei, era foarte multa lume, fiecare grup cu ghidul lui, cu limba lui…, un fel de Turnul lui Babel. La intrare este un bust al lui Arthur Evans, arheologul britanic care a condus sapaturile timp de 25 de ani, cheltuind o mare suma de bani din averea proprie. Criticii sai sustin, totusi, ca Evans si-a dat frau liber imaginatiei sale in reconstructia diverselor parti ale palatului. Revenind la bust, este absolut meschin, capul are dimensiunea unui pumn de barbat. Am dat si noi roata sitului pret de doua ore, dar poate din cauza inghesuielii nu am fost asa de impresionat. Era ca la moara, unii intrau altii ieseau din diversele colturi si cotloane ale Palatului.

SAMSUNG DIGITAL CAMERA

De acolo ne-am intors in oras, autobuzul ne-a lasat la Plateia Eleftherias/Piata Libertatii, un spatiu vast, plantat cu eucalipti, de o frumusete sobra.

SAMSUNG DIGITAL CAMERA

Muzeul de Arheologie se afla imediat langa piata. Este absolut impresionant, a fost redeschis in 2014 dupa o restaurare care a durat 7 ani. Cultura Minoica, mileniile 3 si 2 i.e.n., a fost prima cultura avansata care s-a dezvoltat pe teritoriul Europei de astazi. Privind colectiile de bijuterii, unelte, ceramica, fresce, sarcofage…parca incepi sa fi de acord cu admiratorii antichitatii care spun ca aproape totul s-a descoperit in acea perioada, ma rog cu exceptia PC-ului, telefonului mobil…

SAMSUNG DIGITAL CAMERA

Am petrecut acolo cateva ore bune, dupa care ne-am dus sa exploram putin orasul. Am trecut pe la mormantul lui Kazantzakis situat pe unul din bastioanele vechiului zid de aparare al orasului. Are o vedere frumoasa spre munti. Principalele atractii turistice se concentreaza in jurul strazii pietonale 25 August. El Greco, alt fiu ilustru al orasului, are si el un parc. Fortareata Venetiana este la malul marii.

SAMSUNG DIGITAL CAMERA

In ultima zi plina in insula, 29 Septembrie, am facut un tur interesant pe care il aranjasem prin telefon, in ultima clipa, cu una din agentiile locale. Metoda asta a functionat bine, era reciproc avantajoasa, flexibilitate pentru noi si nici ei nu mai scriau chitante. Ne-au luat dimineata devreme de la Taverna lui Dimitrios, un adevarat reper local. Era un grup compact de rusi, vreo 30, in rest noi doi si inca o pereche din Germania. Ghida, Diana, o bulgaroaica simpatica se ocupa mai mult de rusi, dar ne mai povestea si noua in engleza. Spiridon, capitan Spiridon ii spunea Diana, soferul autocarului si patronul companiei vorbea bine engleza. O figura, 60 de ani, inalt si slab, nu tocmai grecul tipic, ne-a prevenit ca o sa fie o zi lunga si ca ar fi bine sa ne incarcam bateriile cu un cantec, Copii din Pireu/ Never on Sunday. Am crezut ca era un CD, dar canta chiar Spiridon, avea o voce frumoasa, tinea volanul cu genunchii si ne dirija pe noi care cantam refrenul!! Si asta pe un drum de munte in serpentine. Dimineata ne-am oprit la Manastirea Preveli cea Noua, cea veche fusese bombardata de fortele germane in ultimul Razboi Mondial. Acolo se pastreaza o cruce care se crede ca ar avea proprietati miraculoase. Parintele ii atingea pe vizitatorii ortodocsi cu acea cruce si ii binecuvanta. Dupa ce s-a ingrijit de poporul rus, pre limba lor, a venit si randul nostru, ne-a intrebat si pe noi ce hram purtam si cand a aflat ca santem romani a dat-o pe un dulce grai moldovenesc. Era din Suceava, ne-a mangaiat si pe noi cu crucea facatoare de minuni. Un om de o mare blandete, m-a miscat intalnirea cu el. In cala autocarului Spiridon avea tot felul de bunatati pe care le-a impartit cu noi, parea sincer interesat sa ne transmita cate ceva din cultura si obiceiurile lor. La Preveli am luat, la botul calului, o mica gustarica de iaurt de capra, de la caprele lui, cu miere de albine, bineinteles a lui. Foarte buna, ne-am lins pe degete. Mai pe dupamasa am tras la marginea unei livezi de maslini, a lui Spiridon, si la umbra pomilor am luat o masa mai satioasa. Pe o felie groasa de paine de casa un start de pasta de tomate, apoi branza moale de capra cat incapea si deasupra ulei de masline si ierburi si mirodenii locale. Servit cu masline dolofane si un pahar, sau mai multe, de vin rosu. Spiridon avea si un boom-box, a pus muzica, ne-a aratat cativa pasi impreuna cu Diana si apoi am incins o hora greceasca sub maslini. Toata lumea a fost incantata. Am vazut mai multe locuri pe coasta de S, la Marea Libiei, dar unul mi-a ramas mai mult in minte, Matala.

SAMSUNG DIGITAL CAMERA

Matala a fost unul dintre locurile favorite ale hipiotilor in anii 60 si inceputul anilor 70. Plaja este lata cu nisip fin. In stanga tarmul inalt din piatra nisipoasa/sandstone arata ca o uriasa bucata de schweitzer, este punctat de numeroase vagauni. Acolo isi faceau veacul, inainte de epoca turismului de masa, tineri veniti din toata lumea.

SAMSUNG DIGITAL CAMERA

Locul are o magie aparte, chiar daca acum a fost declarat o necropola romana, acele vagauni erau de fapt foste morminte. Apa era delicioasa, nu ma mai induram sa ies. Era destula lume pe plaje, dar nu era inghesuiala, cred ca la Matala sezonul tine pana la sfarsitul lui Octombrie. Ne-am intors seara tarziu la hotel dupa ce am mai traversat odata muntii. Nu mai era timp pentru masa, ne-am luat la revedere de la Eva, Dimitrios, Giorgia, Nectarie… si am impachetat in graba rucsacii.

A doua zi dimineata autocarul ne-a cules la ora 6.00, cei din Hania erau buimaci, pe ei ii luase inainte de 5.00. Inapoi pe vechea noastra cunostiinta din 2010, aeroportul Nikos Kazantzakis din Iraklio. Avionul era arhiplin, probabil compania comasase zborul din Hania cu cel din Iraklio, o mica atentie de sfarsit de vacanta. Bucurestiul ne-a intampinat cu racoarea de inceput de Octombrie, ca si in 2014.

Salt in timp la 2016. N-am mai asteptat 5 ani ca dupa prima vizita, timpul nu curge in favoarea noastra oricum. In 2015 fusesem doua saptamani in Rethymno, o experienta placuta, asa ca am hotarat sa continuam explorarea insulei. Anul asta ne-am concentrat pe prefectura Iraklio, a treia din cele patru daca pornim din vestul insulei. Tot doua saptamani, am fi vrut trei dar nu s-a putut. Planul era 6 zile in Anogia, un sat de munte pe pantele lui Psiloritis, 6 zile la Matala, o statiune pe coasta de sud a insulei, fusesem acolo cateva ore in 2015 si ne impresionase decorul, iar ultimele doua zile in capitala Iraklio, pe care doream sa o exploram mai pe indelete. Rezervarile la cazare ni le-am facut singuri, preturile osciland intre 30 euro la Matala si 50 euro in Iraklio. Am zburat cu un charter al Tarom-ului facut in colaborare cu trei agentii de turism. Noi am cumparat biletele de avion de la Paralela 45, a fost de departe cea mai mare cheltuiala din bugetul excursiei. Am zburat la Iraklio marti 13 Septembrie la ora 7.00, in ciuda combinatiei fatidice, marti si 13, totul a decurs normal. Inainte de ora 9.00 eram pe de acum familiarul aeroport Nikos Kazantzakis, ne-am recuperat bagajul si am luat un taxi, 12 euro, pana la autogara. Iraklio are doua autogari, una pentru traficul E-V pe coasta de N, unde se afla si orasele principale, a doua pentru localitatile din sudul regiunii Iraklio. Ultima ne interesa pe noi, este in apropiere de Porta Hania, una din portile Vechiului Oras fortificat. Cum autobuzul la Anogia era la ora 12.00 am avut ceva timp la dispozitie. Am baut o cafea si am mancat o prima spanakopita la cafeneaua autogarii. Am facut apoi o plimbare pe langa zidul Orasului Vechi  pana la mare si apoi pe promenada in lungul coastei. Era o zi senina si calduroasa. Primele metereze ale muntilor se vedeau frumos profilate pe cer.

In Creta distantele nu sant mari, topografia muntoasa a insulei complica insa lucrurile. Din Iraklio pana la Anogia se face cam o ora cu autocarul. Cand ne-am dat jos din autobuz am simtit imediat schimbarea atmosferei. Anogia este o mica localitate asezata la 800 m altitudine pe pantele nordice ale m-telui Psiloritis( 2458 m), acoperisul Cretei. Ne-am cazat la Hotel Aris, de fapt o mica pensiune. Ne-a intampinat kiria Vangelia, o doamna in varsta, ne-a oferit cate un pahar de suc de portocale, parea ca vrea sa ne descoasa putin. Noi, fiind si un pic obositi, voiam sa ne instalam cat mai repede. Camera spatioasa, cu terasa si vedere superba spre N: o vale larga si pe fundal trei muncei, Kulokanes, de vreo 1000 de metri. Tinta noastra, Psiloritis, i se mai spune si Ida sau Idi, se vedea spre SV, trei cocoase de culoare bej-rozaliu, ultima, cea mai vestica fiind varful. Cerul era perfect senin.

Am despachetat si apoi am pornit imediat in explorare, asa cum ne este obiceiul. Anogia este asezata pe o culme, doua strazi paralele cu stradute de legatura intre ele. La o prima vedere am crezut ca o sa murim de foame pe acolo, nu prea erau magazine. Am localizat totusi o brutarie, si la intoarcere pe strada principala am dat de cateva magazine si cel putin un restaurant, asa ca am respirat usurati. La un mic magazin cu fructe si legume l-am intalnit pe Ianis, proprietarul, un tanar amabil care vorbea si putina engleza. Rodica a cumparat niste pere, Ianis mi-a facut cadou niste banane supercoapte, m-o fi vazut mai slabanog si cam jerpelit, am luat si eu un borcan cu miere locala ca sa raspund la amabilitatea lui. In piata pricipala, Plateia Army, se afla un monument comemorativ care vorbeste despre cele trei holocausturi  prin care a trecut Anogia. Localitatea are o istorie glorioasa si tragica in acelasi timp. Primele doua holocausturi, 1822  si  1867, au fost la mana turcilor, ultimul, in 1944, opera trupelor de ocupatie germane. In timpul razboiului Anogia a fost centrul rezistentei cretane si deasemenea al spionajului britanic. Bombonica pe coliva a fost rapirea gen. Kreipe, comandantul fortelor germane in insula, de catre doi operativi britanici ajutati de cativa localnici. Drept represalii gen. Muller, noul comandant, a ordonat raderea localitatii de pe suprafata pamantului si impuscarea tuturor barbatilor pe o raza de 1 Km. Ordinul e reprodus pe acel monument, oricine il citeste nu poate sa nu aiba o strangere de inima. In amintirea acelor zile tragice strada se numeste 13 August 1944, ziua in care au fost comise atrocitatile.

Dincolo de Piata Army mai este o piata, Agios Georgios, cu cateva cafenele, un loc placut de petrecut timpul, la umbra duzilor, pe o zi calduroasa. Langa piata se afla o bisericuta cu hramul Sf. Gheorghe, in pronaos sant pictati eroii martiri ai Cretei. Asezarea s-a extins in vale spre sud. In drum spre biserica Agios Nectarios am descoperit o alta piata cu atmosfera placuta, Perachori, cu cafenele , restaurante si magazine de artizanat. Poteca paneuropeana E4 incepe in stanga bisericii, am explorat putin, dar eram obositi dupa o zi lunga si plina de evenimente. Ne-am intors la Aris, am ciugulit din ce mai aveam in traista si ne-am culcat.

A doua zi m-am sculat devreme, plin de entuziasm, si m-am dus la brutarie sa iau paine. Ne intelesesem cu gazda sa luam micul dejun la ea, in prima zi, contra sumei de  5 euro de caciula. Masa era asezata, paine feliata, cafea pentru Rodica, ceai din plante locale pentru mine si un cos cu margarina si marmelada portionata. Am deschis o margarina, era aproape expirata, unsoare de automobil ce mai. Am protestat, i-am spus lui kiria, prin vorbe, prin semne, ca noi nu mancam asa ceva. Am cerut branza, ne-a dat o bucatica mica de feta, nici cat sa omori un soarece, si o lingura de miere pe o farfuriuta. Vazand atata zgarcenie Rodica i-a spus, intr-o greceasca clara, ca e prima si ultima oara cand mancam la ea. N-a mai zis nimic coana Vangelia, dar nici noi n-am mai facut biznis cu ea. Am pornit apoi sa exploram si partea de sus a asezarii pe care nu apucasem sa o vedem inca. Cateva cafenele, oamenii ne urmareau cu curiozitate, putini turisti innoptau in Anogia, pe la pranz venea un autobuz, doua, cu turisti, erau dusi in locurile mai importante si plecau. In capul de sus al localitatii am dat de un magazin cu produse traditionale, acolo ne-am reintalnit cu graviera, branza tip cascaval pe care ne-o laudase kir Dimitrios in 2015. Am luat si noi o bucata mica, facuta din lapte de oaie si capra are un gust excelent. De aici din capatul de sus al localitatii porneste un drum asfaltat, lung de 22 Km, care ajunge pe Platoul Nida( altitudine 1500 m), punctul de plecare cel mai popular pentru ascensiuni pe Psiloritis.

Ne-am continuat apoi explorarea pe poteca E4. Am mers vreo 3 ore pe ea, destul de greu de urmarit, marcajul aproape inexistent, din cand in cand cate o fasie de plastic agatata in stejarii pitici care cresc in zona, si foarte rar marcajul E4, dunga galbena langa dunga neagra. Poteca, atata cat era, pare sa fie folosita mai mult de pastorii localnici si turmele lor.

SAMSUNG DIGITAL CAMERA

Era destul de cald si nu prea mai aveam apa. Am ajuns la o mica ferma, am rugat oamenii de acolo sa ne dea voie sa ne umplem sticlele, ne-au spus ca apa de la cismeaua lor nu era potabila, dar au fost foarte amabili si ne-au oferit doua sticle pline de jumatate de litru. Ne-au mai spus ca pana la biserica Agios Yakintos, obiectivul nostru, mai era o bucata, asa ca am hotarat sa ne intoarcem. De la biserica poteca continua inca 3 Km pana la Zominthos, un sit arheologic important la jumatatea drumului asfaltat intre Anogia si Platoul Nida. Inapoi in sat am trecut pe la Ianis sa vedem daca stie pe cineva care ne poate duce cu masina pana la Nida si inapoi, contra cost bineinteles. S-a oferit sa ne duca el peste doua zile, a ramas sa ne intalnim a doua zi la ora 15.00 sa discutam detaliile.

A doua zi, era chiar ziua mea, 15 Septembrie, implineam 73 de ani, ar fi fost poate bine sa o luam mai usor, sa ne odihnim putin in vederea turei din ziua urmatoare. Dar ne mancau talpile, asa ca ne-am dus pana la Axos, un sat vecin la 6 Km de Anogia. Haris ne vorbise de Axos anul trecut, laudase aceasta asezare, o prefera fata de Anogia. Drumul asfaltat nu era prea circulat, dar caldura a fost o problema in special la intoarcere. Cat am stat la Anogia vremea a fost buna, fara ploaie, dar temperatura a crescut in fiecare zi, la sfarsitul saptamanii a venit un adevarat val de caldura cu temperaturi de peste 30 C. Surprinzator avand in vedere ca era a doua jumatate a lunii Septembrie. La intoarcere din Axos am intins putin pasul si la 3 pm fix eram inapoi la Aris, Ianis a fost punctual. Ne-am dus pe terasa, am stat putin de vorba. I-am oferit 50 euro pentru transportul pana la Nida si inapoi, a fost imediat de acord asa ca am batut palma, ne-am inteles sa vina a doua zi la 7.00 dimineata. Seara am mancat la Aetos, Vulturul, un restaurant decorat ca un muzeu etnografic cu obiecte de uz gospodaresc din zona. Am mancat cate o salata greceasca, o macaronada, paste, si am baut niste kokino krasi, adica vin rosu.

Ziua urmatoare ne-am sculat devreme, cerul era senin, era putin vant, iar deasupra lui Psiloritis erau cativa norisori, spre deosebire de zilele prcedente cand varful fusese perfect senin. Ianis a intarziat numai cateva minute, am pornit imediat la drum cu masina lui, un Fiat destul de obosit. Avea un pahar de cafea in mana, poate ora era cam matinala pentru el. Drumul asfaltat pana la Platoul Nida este foarte placut, urca lin in serpentine largi de la 800 m pana la 1500 m. Muntele, copt si rascopt de soarele grecesc, batut de vantul aproape permanent si acoperit cu o vegetatie de zona semiarida arata foarte curat, spiritualizat chiar. Putin inainte de ora 8.00 am ajuns la taverna Nida, ne-am inhamat la rucsaci si am luat-o la picior. De la taverna un drum lat de pietris urca in serpentine pana la pestera Ideon. Legenda spune ca in aceasta pestera a crescut marele Zeus, ascuns acolo de mama sa Gea, care voia sa-l protejeze de tatal sau Kronos, care obisnuia sa-si manance copii. Poteca spre Psiloritis porneste din una din serpentinele acestui drum. Atrasi de drumul larg am ajuns la pestera Ideon, ne-am mai invartit pe acolo si deabia pe la 9.00 am intrat in traseul propriuzis, pierzand o ora pretioasa.

Un vant puternic ne-a intampinat chiar de la taverna, am mers cu geaca si gluga trasa toata ziua, chiar daca cerul era senin. Poteca este foarte bine marcata cu doua puncte de vopsea rosie asezate pe orizontala, le-am poreclit ochi de iepure. Se vdeau foarte bine la urcare, la coborare erau mai rare. Muntele, care parea asa de arid din Anogia, este totusi acoperit cu vegetatie, vegetatia aceea alpina, tepoasa care imbraca pietrele. In Septembrie era deja ingalbenita, dar probabil ca primavara, cand totul este verde si inflorit, muntele arata cu totul altfel. Poteca marcata urca pana se atinge o prima culme, de aici coboara putin pana in Valea Kolita. In continuare se urca pe aceasta vale larga si putin adanca. Dupa circa 4 ore se ajunge in culmea principala a m-telui Ida, alt nume pentru Psiloritis, si de acolo nu mai e mult pana in varf. Din dreapta vine poteca abrupta, dar bine asezata, dela Lakkos Migerou, pe care am urcat in 2015. La bifurcatie ne-am intalnit cu doi greci, imbracati foarte gros si cu bastoanele traditionale cu cap incovoiat. Ne-au intrebat daca santem ok si ne-au avertizat ca vantul este extrem de puternic. De aici urmeaza cele trei cocoase care se vedeau din Anogia, despre care am mai vorbit. Vantul era intradevar extrem de puternic, la rafala avea sigur 100 Km/ora. Intr-o ultima seuta pur si simplu nu mai puteam sta in picioare. Chiar daca capela Timios Stavros din varf se vedea bine am hotarat, cu parere de rau, sa facem calea intoarsa.

SAMSUNG DIGITAL CAMERA

Asa ca nici anul asta nu am batut clopotul la Timios Stavros, capela e construita ca o mitata, refugiile facute de ciobani in acesti munti, care se aseamana cu un igloo din piatra. Pe la ora 15.00 am gasit un loc mai adapostit si am mancat putin, nici apa nu prea bausem, ziua fiind asa vantoasa nu am transpirat mult, pornisem cu 2 l de apa fiecare, dar nu am baut mai mult de 1 l. La 18.15 , incepuse sa se insereze deja, eram inapoi la taverna Nida, Ianis impreuna cu un prieten ne asteptau, ne dadusem intalnire la 17.30. Ne-am cerut scuze de intarziere, si obositi, dar multumiti am ajuns inapoi in Anogia. Am mai avut putere sa mergem la Aetos sa imbucam ceva. O zi lunga dar frumoasa, chiar daca nu am ajuns in varf am inteles mai bine m-tele Ida.

A doua zi ne-am odihnit. Ne-am bucurat de o cafea buna in piata Agios Giorgos, am observat lumea si am fost observati, Rodica si-a adus la zi insemnarile din jurnal. Anogia are si un mic muzeu arheologic, opera unei familii de arheologi, sotii Sakellarakis, care au petrecut ani de zile lucrand la siturile arheologice din zona: Zominthos si Platoul Nida. Muzeul este unul virtual, diversele descoperiri sant prezentate sub forma unor holograme, obiectele respective gasindu-se la Muzeul de Arheologie din Iraklio. Am vizitat acest mic muzeu cu placere. In ultima zi plina in Anogia am mai facut o tura prin valea care se deschide spre N, era insa extrem de cald, peste 30 C, asa ca dupa cateva ore ne-am retras la umbra. Seara am mai dat o raita prin Anogia, un sat traditional de munte neafectat de turismul in masa. A fost o vizita placuta si instructiva.

Luni 19 Septembrie am luat primul autobuz la Iraklio. Am iesit in strada devreme, la 7.00, ca sa nu-l ratam, statia e langa o brutarie, tocmai scoteau prima sarja de kouluri, covrigii traditionali grecesti asemanatori cu cei turcesti. Miroseau foarte bine asa ca am luat si eu o pereche. In Iraklio am avut noroc, autobuzul de Matala, urmatoarea noastra destinatie, pleca in mai putin de 15 minute. Asa ca am trecut din nou muntii. Drumul, cam 2 ore pana la Matala, trece prin Gortyna, capitala insulei in perioada stapanirii romane, apoi prin Phaestos, un alt sit Minoic important, si in fine coboara la Marea Libiei. Am tras la Filia Rooms, o cazare modesta, 7 camere, dar foarte primitoare. Am avut o camera la etaj cu o terasa pe care ne luam micul dejun. Eram cam la 1 Km de faimoasa, pe buna dreptate, plaje din Matala intr-o zona linistita. Eleni, 19 ani, frumusica si prietenoasa se ocupa de toate, vorbeste engleza bine asa ca ne-am inteles perfect, o schimbare binevenita dupa Anogia unde comunicarea cu gazda a fost o problema.

Dupa ce am despachetat ne-am dus sa ne reacomodam cu locurile. Nu mai trebuie sa spun dar era foarte cald. Matala e o localitate foarte cosmopolita, plina de turisti din toate colturile lumii. Contrastul cu Anogia, traditionala si linistita, nu putea fi mai mare. In Matala a inceput turismul pe coasta de sud a Cretei, odata cu venirea hipiotilor la sfarsitul anilor 60 si inceputul anilor 70 ai secolului trecut. Golful Matala este intradevar foarte spectaculos.

SAMSUNG DIGITAL CAMERA

Are o deschidere spre V de cam 300 m. Peretele nordic, din roca nisipoasa foarte moale, este perforat de numeroase vagauni, care au fost folosite pentru inmormantari inca din antichitate. Aici s-au aciuat tinerii razvratiti de la sfarsitul anilor 60, cazarea era gratis, clima era buna cam 7 luni pe an, cumparau paine, iaurt, miere, vin… de la localnici, si asa a inceput turismul. Cu timpul au aparut si probleme, in special de igiena, si in cele din urma autoritatile locale au imprejmuit locul cu un gard de sarma si l-au declarat necropola romana. Se poate vizita acum, pe proprie raspundere, contra unei sume modice. Cu timpul faima localitatii s-a raspandit si a devenit o atractie turistica de prim rang. Chiar si in Septembrie, pe la pranz, apareau cam o duzina de autocare cu turisti din diverse colturi ale insulei. Stateau cateva ore, plaja se aglomera un pic, apoi plecau si Matala respira din nou. Am stat si noi o zi la plaja in Matala, am luat sezlonguri, umbrele, tot tacamul. Am vizitat si necropolele. Apa era delicioasa.

In rest, am avut 5 zile pline in Matala, am explorat imprejurimile, o zona cu culmi domoale care nu trec de 300 m inaltime. Mai este o plaje, Red Beach, peste deal la sud de Matala, cam jumatate de ora de mers cu piciorul. Plaja asta este preferata de nudisti, imprejurimile sant spectaculoase, dar noua, care nu santem nudisti infocati, ni s-a parut cam inghesuita. In ziua aceea incercasem si o poteca nemarcata spre manastirea Odigitria, dar dupa vreo doua ore ne-am dat batuti din cauza soarelui extrem de puternic.

La 4 Km NE de Matala se afla Pitsidia, o localitate placuta, o buna alternativa pentru cei care prefera linistea. Din Pitsidia se ajunge usor la Plaja Kommos, km intregi de plaja cu nisp fin si foarte putina lume.

SAMSUNG DIGITAL CAMERA

Acolo costumul de baie este cu totul irelevant, cam toata lumea era in costumul lui Adam si Eva, nimeni nu deranja pe nimeni insa, distantele intre micile grupuri de oameni erau suficient de mari. Ultima zi plina la Matala am petrecut-o la Kommos, era insorit dar batea un vant puternic dinspre N, am gasit o imprejmuire de piatra facuta de cineva si ne-am adapostit acolo. Pe plaja aceea parca am inteles Grecia mai bine, ne-am apropiat de estenta ei. La intoarcere ne-au luat o pereche de francezi, 60+, cu masina pana in Pitsidia, ei venisera din Iraklio. S-au mirat ca mergem pe jos, li se spusese sa nu se aventureze singuri dincolo de zonele populate. In peregrinarile noastre prin Creta nu am sesizat vreun pericol insa. In alta zi am descoperit un fel de bar/restaurant abandonat si aproape acoperit de vegetatie. Se mai vedea numele pe un perete, Cuibul lui Zorbas, Un loc interesant, era inca utilizabil, cu ani in urma as fi innoptat poate acolo. Un vestigiu al unei epoci mai apropiate de spiritul original al statiunii.

SAMSUNG DIGITAL CAMERA

Sase zile trec repede insa, asa ca pe 25 Septembrie am prins primul autobuz la Iraklio. Am tras la Hotel El Greco, un hotel de moda veche, putin cam zgomotos, situat chiar in centrul orasului la inceputul principalei strazi pietonale, 25 August. In lungul acestei strazi sant si principalele atractii turistice, deasemenea numeroase cafenele si magazine, si bineinteles turisti. Strada se termina in Portul Venetian, strajuit de o masiva fortareata construita tot de venetieni. Era din nou ultimul w/e din Septembrie, se sarbatorea din nou mostenirea istorica si culturala a insulei, asa ca intrarea la muzee era gratuita. Am intrat putin in fortareata, Rocca al Mare, ne-a impresionat maiestria mesterilor pietrari venetieni.

SAMSUNG DIGITAL CAMERA

Am reluat apoi explorarea de unde o lasasem in 2015. De data asta am avut o zi si jumatate, fata de numai cateva ore anul trecut.

Am vizitat Muzeul de Istorie al Cretei, care acopera istoria insulei din perioada precrestina pana in zilele noastre. La ultimul etaj este recreata camera de lucru din Antibes a lui Nikos Kazantzakis, fiul cel mai renumit al insulei, unde autorul si-a petrecut ultimii ani din viata. Deasemenea exista o sala dedicata Bataliei pentru Creta, holocaustul din Anogia a fost numai un episod al acestei batalii. Zidurile de aparare ale orasului vechi, construite tot de Venetieni in sec. XV-XVI, sant in perfecta stare de conservare. Alta constructie megalitica, oamenii acestia construiau pentru milenii. Peretii au o grosime de 12 m, pe coama zidurilor s-a facut un parc liniar cu un drum, care ofera o perspectiva inedita asupra orasului. S-au pastrat cateva porti de intrare in oras si un numar de bastioane de aparare.

SAMSUNG DIGITAL CAMERA

Pe bastionul cel mai sudic, Martinengo, se afla mormintele lui Kazantzakis si al sotiei sale Eleni. Stau acolo in splendida izolare, se bucura de o vedere superba spre munti. Ne-am prezentat din nou respectul, Nikos Kazantzakis e unul din autorii nostri favoriti.

O zi trece repede insa si a venit timpul plecarii. Zborul spre tara a trecut fara incidente, avionul era plin, nu cred ca mai era un loc liber. Era ultimul zbor charter spre tara, pentru romanul de rand sezonul in Creta se incheiase. Bucurestiul ne-a intampinat cu vreme rece, ca si anul trecut. Dupa caldura din Creta am avut din nou nevoie de o perioada de acomodare.

Mai ramane prefectura Lasithi, regiunea cea mai estica a insulei, care are si ea punctele ei de atractie. Speram ca la anul sa fim sanatosi si sa ne intoarcem in Creta sa exploram si estul insulei.

 2017. Inca un salt de broasca lung de un an. Anul acesta ne-am concentrat pe regiunea cea mai estica a insulei, Lasithi. O saptamana in Agios Nikolaos si imprejurimi si o saptamana pe Platoul Lasithi, un loc deosebit care ne-a depasit toate asteptarile.

Am zburat pe 12 septembrie cu un charter TAROM. Zbor de rutina, pe la 9.00 eram deja pe aeroportul Nikos Kazantzakis din Heraklion. Am luat un taxi pana la Autogara A, cea din dreptul portului. Sant multe autocare spre Agios Nikolaos, am mai stat putin in autogara sa ne dezmortim, sa mai ne informam. Asa am aflat, cu surprindere, ca transport public spre Platoul Lasithi este numai vineri si luni, si numai din Heraklion. Cam o ora si jumatate pana la Agios Nikolaos, am ajuns acolo dupa pranz, caldura mare.

De la autogara am luat-o pe jos spre hotelul, Sunbeam, la care aveam rezervare. Orasul e construit pe doua sau trei culmi paralele cu coasta, asa ca strazile transversale sant cu trepte. Rodica avea un troler, mai incomod de manevrat pe trepte, asa ca am gasit o cale cam ocolita pana la hotel inconjurand lacul Voulismeni, inima orasului si principala atractie turistica.

Cerusem o camera la etaj cu vedere, si asta am capatat, o camera la etajul 4, ultimul, pe terasa cladirii cu o vedere frumoasa asupra golfului Mirabello si coastei de N a insulei. Camera, spatioasa, avea o particularitate, un pat dublu foarte inalt la care se ajungea pe o scarita. Mai tarziu Rodica a gasit o explicatie logica, era exact deasupra casei liftului, care mergea numai pana la etajul 3, cel mai probabil camerele de pe terasa fusesera adaugate ulterior.

Dupa ce ne-am asezat lucrurile in camera am iesit sa exploram orasul. Agios Nikolaos este un orasel placut, nu are insa patina istorica si amprenta venetiana a celor trei mari: Hania, Rethymno, Heraklion. Este insa un oras primitor, care si-a pastrat personalitatea in ciuda valului de turisti. Cum prima noastra zi plina in Agios Nikolaos a fost o zi de miercuri, am beneficiat de targul saptamanal care avea loc chiar pe strada din fata hotelului nostru. Tot felul de produse locale, dar si imbracaminte, chinezarii… Am cumparat o bucata de graviera, o excelenta branza, tip cascaval, din lapte de capra si oaie. Am facut si turul agentiilor de turism, ne interesau cateva obiective in extremitatea estica a insulei, plaja cu palmieri Vai, manastirea Toplou si canionul Zakros, din pacate nu faceau ce voiam noi. Dupamasa am fost la una din plajele orasenesti pentru o prima baie. O plaja mica, fara amenajari speciale, dar cu un nume sonor, Gargadoros. Apa era foarte buna, era si un grup de rusi acolo, Creta pare sa fie o destinatie favorita pentru turistii din Rusia.

Am petrecut o zi intreaga in Kritsa, un sat de munte traditional, cu o bogata si glorioasa istorie, nu departe de Agios Nikolaos. Chiar la intrarea in localitate se afla Panagia Kera, o biserica din sec. VIII, despre care se spune ca are cele mai frumoase mozaicuri din Creta.

Dupa aceea ne-am indreptat spre Lato, un sit arheologic, cultura Doriana sec. VIII i.e.n., aflat la cativa Km distanta. Era o zi calduroasa, nu prea erau locuri umbrite in lungul drumului, turistii treceau in masinutele lor, o pereche de danezi chiar s-au oprit, eram insa deja aproape de sit. Dupa ce am explorat Lato am luat-o inapoi spre Kritsa, foarte cald in continuare, ne mai aprovizionasem cu apa, calda si ea, la Lato. Cand drumul traverseaza o albie secata se face intrarea spre canionul Kritsa. Canionul este o adevarata opera de arta a naturii, apa a slefuit roca in forme foarte interesante. Nu este dificil de parcurs, in cateva puncte au fost puse scoabe pentru a usura trecerea.

La inapoiere in drum spre Kritsa am imprumutat niste struguri de pe un gard prietenos. Am gasit o cismea in sat, i-am spalat, apa era calda-calda,si i-am mancat in umbra bisericii. Am simtit ca Cel de Sus ne proteja. Strada principala din Kritsa e amenajata frumos, cu magazine de artizanat si cateva taverne. Din pacate pentru localnici nu prea erau turisti.

De ziua mea, 15 septembrie, am hotarat sa ne relaxam la plaje dupa sfortarile din ziua anterioara. Am optat pentru o plaje recomandata in zona golfului Istron, la S de Agios Nikolaos. Cumva am reusit performanta sa ratam stopul, asa ca ne-am dat jos la urmatoarea oprire, Pahia Ammos. Plaje mare, frumoasa, nici urma de turisti insa, numai cativa greci, cel mai probabil localnici. Cele cateva sezlonguri de plastic erau moca, ne-am asezat comfortabil la umbra unui pom. Cand am intrat in apa am gasit o explicatie, apa era buna, invioratoare, dar in ea pluteau bucati de plastic si mai mari si mai mici, lucru pe care nu-l observasem in zona Agios Nikolaos. O explicatie posibila, in Pahia Ammos coasta schimba brusc directia de la N-S la V-E, se formeaza acolo un fel de cul de sac, in care curentii marini aduc tot felul de debris. Citisem mai de mult ca oceanele si marile planetei sant pline de plastic, am avut aici o confirmare, unul din efectele perverse ale civilizatiei de consum. Capatul de nord al plajei, unde este un dig, era putin afectat insa. Noi am petrecut totusi o zi placuta in Pahia Ammos.

Seara am mancat la o taverna, inafara de noi nu mai era decat o masa ocupata. Sardelele regulamentare, marouli, salata lor verde, parca mai verde si mai gustoasa decat a noastra si o bere Mythos. Am stat de vorba cu cel care ne servea, probabil patronul, ne-a spus ca problema cu plasticul ii afecteaza serios, dar guvernul grec nu are bani pentru a incerca sa amelioreze cat de cat situatia.

Am petrecut o zi la Palatul Malia, un sit arheologic Minoic de prim rang. Situl este extins, caldura era toropitoare, umbra putina. Artefactele importante gasite acolo au fost transportate la Muzeul de Arheologie din Heraklion. Asa cum am mai spus nu se poate sa nu ramai impresionat de gradul de dezvoltare la care ajunsese aceasta cultura cu 2 milenii inainte de Cristos, prima civilizatie avansata care a aparut pe teritoriul Europei de astazi. Ne-am intors pe jos prin statiunea Malia, 3-4 Km mai spre vest. Plaje frumoase, dar foarte multa lume. Statiunea Malia un adevarat balamuc de baruri, cafenele , restaurante, si D-zeu mai stie ce, o dezvoltare turistica ca un cancer care distruge tot.

Colac peste pupaza incepuse sa ma chinuie o durere de masea, probabil un absces gingival. Era sambata, si luni urma sa plecam spre Platoul Lasithi, un loc mai izolat, asa ca aveam o problema. Ne-am dus duminica dimineata la Biroul de Informatii pentru turisti, ne-au recomandat cativa dentisti. L-am chemat pe unul dintre ei, dr. Klontzas, mi-a promis sa ma primeasca luni la prima ora. Mai linistiti ne-am dus la Palmyras, cea mai sudica plaje din Agios Nikolaos. Plaje mare, multa lume, sezlongurile si umbrelele pe bani. Multi rusi, am intalnit si doua perechi de romani, care culmea erau din Constanta. Langa noi o pereche de rusi tineri, ea avea un corp frumos si o gratie de gazela, jucau remi in doi, pareau foarte indragostiti.

Luni dimineata ne-am prezentat la dr. Michalis Klontzas, un grec blond, voinic si bonom. Cabinetul lui era cam vraiste, nu avea secretara, urmarea si o telenovela in timp ce lucra, dar m-a rezolvat. Mi-a facut un chiuretaj beton, nu avea mana usoara a Georgianei, dentista mea din Bucuresti, dar stai ce face, ne-a salvat vacanta. M-a usurat de 40 de euroi, dar s-a meritat. Bucurosi ne-am intors la hotel, ne-am luat calabalacul si ne-am dus la autogara ca sa prindem autobuzul la Heraklion, unde aveam legatura la 14.30 pentru Lasithi. Pe drum a fost si o mica balbaiala, autobuzul a oprit la aeroport si acolo cineva aconstatat ca le lipsea un bagaj. Comotie, telefoane, pana la urma s-a rezolvat cumva si am ajuns cu bine si in timp la Heraklion. Am avut o ora inte autobuze, am admirat maslinul de 500 de ani, transplantat in fata autogarii dintr-un sat de pe insula. Vremea continua sa fie buna, calduroasa, nici macar un strop de ploaie.

Un autobuz, mai obosit, ne-a dus spre Platoul Lasithi, vederi frumoase pe masura ce urcam. Si asa am ajuns si in Tzermiado, unde aveam cazare, cel mai maricel sat de pe platou. Hotelul nostru, Argoulias, era sus la cucurigu, asa ca am luat-o la deal pe strazile localitatii, si case frumoase, dar si unele nelocuite sau chiar parasite.

Am ajuns si la Argoulias, nu era nimeni prin preajma, asa ca am dat telefon la unul din numerele afisate. O doamna mi-a spus sa asteptam 5 minute. Am asteptat aproape jumatate de ora, intre timp a aparut si o pereche de francezi, intre doua varste, cu masinuta de rigoare, care aveausi ei cazare acolo, dar nimic. Am mai dat telefon odata, si in fine a aparut Pantelis, parea ca tocmai se sculase, omul care se ocupa de toate la Argoulias, aveam sa aflam. S-a meritat asteptarea, camera era mare, cam cat o garsoniera, doua parti separate printr-o arcada frumoasa de piatra. Avea  semineu si doua balcoane cu vedere superba spre sud, platoul si muntele Dikti.

Ne-am facut acasa, aveam sa stam o saptamana, ne-am odihnit putin, dupa care am iesit sa vedem care e viata in Tzermiado. Ne-am oprit la supermarketul din centru, ne-am luat cate ceva de ale gurii, iaurt, oua, branza, tahini, ulei de masline… Acolo am avut si o surpriza, la un moment dat au intrat in magazin doi tineri imbracati cu un fel de itari si camesoaie lungi. Unul dintre ei era in negru si purta niste papuci cu varful incovoiat si sclipici pe ei. Inalti, subtirei, cu par negru si tenul intunecat pareau niste personaje din 1001 de Nopti. Dupa ce au plecat am intrebat-o pe casierita care e povestea, ne-a spus ca sant pakistanezi veniti sa lucreze in gradinile si livezile de pe platou. Situatia cu mancarea nu parea sa fie prea roza, un restaurant in centru, cu numele pompos Maison Kronio, tinut de o frantuzoaica casatorita cu un grec, portii mici, preturi mari. Asa ca am mers mai mult pe autogestiune.

Cateva cuvinte despre Platoul Lasithi. O depresiune intramontana, la 900 m altitudine, inconjurata de munti pe toate partile, muntele Dikti( 2148 m) , pe partea de sud, fiind cel mai inalt. Un ansamblu geografic foarte armonios, platoul, drumul care il inconjoara, pe care se afla o salba de sate, cam o duzina, si muntii inconjuratori. Platoul are o forma ovala, cam 10 Km de la E la V, si 7 Km N-S. Este binecuvantat cu apa din belsug, asa ca probabil a fost cultivat din timpuri imemoriale. Pentru sute de ani apa a fost adusa la suprafata cu niste pompe eoliene, care au devenit un fel de simbol al platoului. Acum pompele eoliene au fost inlocuite cu pompe electrice, numai cateva din cele eoliene mai functioneaza, mai mult pentru deliciul turistilor. Inca din prima zi plina in Tzermiado am traversat platoul spre Agios Georgios. Un mic paradis, aproape 100 Km2 de gradini si livezi, toate zarzavaturile posibile si pomi fructiferi, meri, peri, gutui, nuci, migdali, totul oarecum surprinzator pentru Creta.

Loturile nu erau nici imprejmuite, nici pazite, nu cred ca s-ar fi suparat nimeni daca luam cateva rosii. Si aici intra in poza pakistanezii despre care am vorbit, si alti lucratori migratori, printre care si cateva familii de romani. Ei lucreaza in aceste gradini si livezi, produsele sant trimise zilnic spre coasta pentru a satisface apetitul hoardelor de turisti. Turismul in insula merge foarte bine, peste 3 milioane de vizitatori anual, peste trei turisti pentru fiecare locuitor permanent al Cretei. Asa ca tinerii din insula lucreaza in turism, nu mai sant interesati de munca in agricultura, si trebuie adusi lucratori dinafara. Cu doi ani in urma, in Rethymno, am intalnit o comunitate de sikhs care lucrau in gradinile localnicilor.

Agios Georgios este un sat linistit, cel mai aproape de m-tele Dikti, de acolo sant cam opt ore pana in varf si inapoi.

Noi am continuat spre V, pe drumul care inconjoara platoul, prin cateva sate pana la Psyhro unde se afla Pestera Dikteon. Legenda spune ca in aceasta pestera s-a nascut Zeus, bineinteles ca nu puteam rata. Ne-am intors inapoi la Tzermiado traversand in diagonala platoul, o zi lunga, calduroasa si destul de obositoare.

Zona este un paradis pentru drumeti, deasemenea pentru biciclisti. Sant intreprinzatori localnici care organizeaza tururi pentru ciclisti, aduc bicicletele pe platou cu remorci speciale si de acolo incepe distractia. Anul asta a fost extrem de cald pentru a doua jumatate a lunii septembrie, pentru ascensiuni pe varfurile Dikti si Selena probail luna octombrie ar fi mai potrivita, sau si mai bine in mai cand muntele este verde.  Am mai bifat un canion, Havgas, care face legatura intre Lasithi si platoul Katharo, situat cateva sute de metri mai sus.

In apropiere de Tzermiado se afla si un sit arheologic Minoic, Karfi, loc de refugiu in fata invaziei Doriene. Este sus pe munte, de acolo vederea spre coasta de N a insulei este deosebita.

In ultima zi plina in Creta am avut si cateva ore in Heraklion. Am colindat prin oras urmand zidurile de aparare ale orasului vechi, ca de obicei ne-am prezentat respectul la mormantul lui Nikos Kazantzakis aflat pe unul din bastioanele cetatii, alaturi se afla si mormantul sotiei sale, Eleni, care a trait 100 de ani. Zborul spre tara a fost fara evenimente deosebite, Bucurestiul ne-a intampinat cu racoare, ni s-a parut chiar frig dupa caldurile din Creta.

Am umblat mult pe jos in vacanta asta, aproape 200 Km pe drumuri si poteci in doua saptamani. Cu vizita asta putem spune ca intr-o prima aproximatie, cum spun fizicienii, am facut Creta. De acum inainte, daca vor mai fi ocazii, urmeaza sa aprofundam. As vrea sa ne intoarcem in Hania pentru coasta de SV, intre Paleohora si Hora Sfakion. In aceasta zona drumul de coasta lipseste, asa ca deplasarea intre localitati se face cu feribotul. Vom trai si vom vedea.

 

 

 

 

 

Samothraki 2.

Am recidivat in 2015, cum era de asteptat, ne placuse foarte mult insula Samothraki si voiam sa revenim. Am facut pregatirile oarecum in graba. Am aranjat cazarea in insula cu Giorgos, citeste Iorgos, gazda noastra de anul trecut, direct pe net. Avea spatiu la sfarsitul lui Mai, nici o problema. Am plecat vineri 22 Mai seara. Dimineata devreme eram in Salonic. De la gara feroviara, unde trag autocarele romanesti, am luat un taxi pana la moderna autogara, care nu e foarte departe. Am baut o cafea si am mancat o prima placinta cu branza greceasca, tiropita, buna, dupa care ne-am continuat drumul spre Kavala, inca doua ore si jumatate. Voiam sa exploram mai pe indelete orasul prin care trecusem de mai multe ori in drum spre sau venind din insula Thassos. Am tras la un hotel in centru. Sambata e zi de targ in Kavala, dar pana am iesit noi totul se terminase. Seara, dupa sardinele traditionale, la unul din restaurantele de la malul apei, ne-am plimbat prin port. SAMSUNG DIGITAL CAMERA Feribotul de la Pireu, de dimensiuni impresionante, tocmai venise si urma sa plece din nou in cateva ore. Un panou din port ne-a atras atentia, era descrierea unei poteci, Dromo to Nero, Drumul catre Apa, pe traseul conductei de alimentare a vechiului apeduct, sec. XVI, construit de Ibrahim Pasha. Ne-am facut o nota mentala pentru a doua zi. Partea finala a apeductului, mentinuta in foarte buna conditie, este unul din cele mai indragite simboluri ale orasului. SAMSUNG DIGITAL CAMERA Kavala, al treilea oras al Greciei, este un oras cochet, asezat in amfiteatru in jurul unui port natural. casele urca pe dealurile inconjuratoare. Merita o explorare de o zi. A doua zi dimineata am colindat pe stradutele in panta ale orasului vechi, care ocupa peninsula Panagia. In varf se afla o fortareata bizantina care ofera ovedere de ansamblu a orasului.SAMSUNG DIGITAL CAMERA Mai sant si alte atractii, casa lui Mehmet Ali, care avea sa devina conducatorul Egiptului in prima jumatate a sec. XIX, si o fosta medresa musulmana transformata in hotel de lux. Dupamasa, in ciuda caldurii, am pornit in cautarea Drumului catre Apa, am luat-o in sus de la apeduct, si dupa ce am balaurit ceva timp am dat la marginea orasului de un panou unde incepe traseul propriuzis. Apeductul a fost folsit pana in prima jumatate a sec. XX. Poteca urmareste traseul conductei care aducea apa de la sursa pana la apeduct. SAMSUNG DIGITAL CAMERA Poteca placuta, un bun prilej de a cunoaste flora si chiar fauna locala, urca lin pana la 400 m altitudine in dealurile inconjuratoare unde se afla Mana to Nero, literal Mama Apei, la cam 5 Km de oras. De aici poteca continua inca 5 Km pana la Paleo Kavala. Sursa de apa e un izvor bogat, folosit acum de localnici pentru gradinile lor. Noi ne-am intors de la Mama Apei. In zona umeda am intalnit cativa serpi de apa, inofensivi dar impresionanti prin dimensiunile lor, cam 1 m lungime. Am vazut si o broasca testoasa, care dupa aspectul carapacei parea sa aiba o varsta respectabila. La 3 Km de oras poteca trece sub un viaduct al autostrazii Egnatia, autostrada VE a Greciei care uneste Italia, si vestul Europei, cu Istanbulul. Seara destul de obositi, eu coceam o raceala.

De la Kavala, Alexandropoli e aproape, cam doua ore. Am tras ca si anul trecut la Apartment Hotel Athina, un hotel spatios cu personal prietenos. Marti dimineata, 26 Mai, am luat feribotul spre insula. O inghesuiala de nedescris. Inafara de pasagerii obisnuiti era si un grup mare de scolari cu profesori si multe mamici. S-au zbenguit tot timpul. In Kamariotissa am dat de Nikos, soferul de taxi, care ne-a dus imediat in Terma. Giorgos, Irini si cei tineri au parut bucurosi sa ne revada. Ne-am asezat in aceeasi camera, mica dar cu o vedere frumoasa spre Fengari. Dupa ce ne-am odihnit putin am luat-o spre Kentro. Totul era ca anul trecut, nici o schimbare vizibila, cele doua magazine alimentare, Sergiu, aromanul din Metsovo, si cu sotia Maria erau la post, gata sa ofere doritorilor cei mai kitsch magneti si alte zdranganele, cafeneaua, care e centrul activitatii sociale, cladirea bailor, in renovare… Ne-am dus si am facut imediat o baie cu apa termala sulfuroasa la gropan. Terma are o combinatie unica de mare, munte si bai termale, foarte greu de gasit toate trei in acelasi loc. Am facut si ceva cumparatauri la Papanicolau: iaurt, oua, ulei de masline, rosii, ceapa, pere si o paine traditionala. De la locanta de langa 3 Amigos am luat un borcan mare de miere cu 8 euro. Mierea din insula e delicioasa, are un puternic gust amarui, e miere de primavara din flora spontana locala printre care mult oregano. Intr-una din zile am explorat Gria Vathra din Terma. Ne-am dus la platanul unde se trata faunul de anul trecut. Am urcat mai sus , dar am dat de o zona cu vegetatie foarte bogata, multe ferigi aproape de nepatruns. La intoarcere am luat-o in lungul raului. O poteca subtire trece prin multe poieni ascunse, locuri perfecte de campat. Campatul la liber pe insula este interzis in teorie, dar este foarte popular atat cu grecii cat si cu turistii straini. Inainte sa ajungem in drumul de coasta am traversat raul si am iesit la Alekas, care are niste bugalow-uri cochete intr-un cadru placut.

Vineri Terma s-a mai animat. Incepea w/e de Rusalii, care este o sarbatoare importanta si pentru greci, au deasemenea ziua de Rusalii liber. S-au mai ocupat si la Giorgos 2 camere, erau parte dintr-un grup mai mare din Alex-polis, apartineau de un club montan a la Floare de Colt. Sambata ne-am intalnit cu ei pe raul Fonias. La prima vathra se traverseaza apa, dupa care poteca urca destul de abrupt. Dupa a doua vathra urmeaza niste portiuni mai priporoase, asa ca ne-am intors. A doua vathra este cea mai frumoasa, are o cascada si o mica grota pe unul din maluri.SAMSUNG DIGITAL CAMERA Ne-am intalnit acolo cu o grecoaica, d-na Kiriaki/Duminica cu care am stat de vorba. Am mancat din traista si ne-am intors. Harta indica ca daca se urca pana la izvorul raului Fonias, sant 4 vathre, exista posibilitatea de a face un circuit. Mai trebuie sapat. La intoarcere ne-a prins caldura de dupamasa pe asfalt, am scos degetul si ne-a luat pana in Terma un cuplu prietenos din Constanta! Grupul din Alex-polis a urcat pe Fengari duminica. S-au sculat foarte devreme, au plecat pe la 3.00, in liniste insa, nu ne-au deranjat prea mult. Foarte devreme, noua nu ne-ar fi placut un asemenea start. E adevarat ca era luna plina si prima ora de traseu e pe un drum forestier. Se crapa de ziua cam pe la 5.30, un pic mai tarziu decat la Bucuresti. M-am gandit ca poate au facut niste ritualuri precrestine, Samothraki e totusi insula Marilor Zei, poate au implorat Marile Spirite sa trimeata urgia lor asupra lui Frau Merkel… N-o sa stiu niciodata.

Vremea era superba, noi am hotarat sa mergem a doua zi, luni 1 Iunie, ziua de Rusalii. Duminica am luat-o mai usor, am inceput cu o baita la gropan, am mancat o placinta cu branza la Falekas, o placintarie care tocmai deschisese, si dupa aceea am coborat la plaja. N-am rezistat decat vreo doua ore, soarele ardea dogoritor in prima parte a dupamiezii. Seara am mancat niste taitei, adusi de acasa, salata de rosii cu ceapa, branza de capra si mult ulei. Am terminat si o sticla de vin rosu grecesc, cam posirca. Am pus alarma la 5.00 si la 6.30 ieseam pe usa. Vremea tinea cu noi, cerul era senin, nici o lacrima de nor. Am mai luat apa la izvorul din centru, izvorul de sus curgea bine insa, n-ar fi fost nevoie decat de jumatate de litru pana acolo. La 7.30 eram la stana si am prins poteca E6. “Padurea de coral”, paraul, banda de stancarie, padurea de stejar, traseul ne era cunoscut de anul trecut. Prin stancarie, unde poteca e destul de abrupta, a trecut pe langa noi ca o naluca un baiat inalt, slab, cu barbuta si un zambet timid pe fata. A mormait ceva, sto Fengari, si dus a fost. Avea un baston cu capul incovoiat, cum poarta ciobanii prin partile acelea. Bastonul lui avea cam 2 metri insa, il folosea cu multa dexteritate. Aveam sa aflam mai tarziu ca il cheama Sarkis. In padurea de stejar, chiar la inceput, ne-am intalnit cu un grup de 4, 2 baieti si 2 fete. Erau din Kamariotissa. Liderul lor, un baiat inalt, mergea repede, ceilalti 3 se straduiau sa tina pasul cu el. Erau prieteni cu Sarkis, ne-au spus ca locuieste pe munte. Dupa 2 ore am facut o pauza la “pomul nostru”, un stejar cazut intr-o poiana insorita. Mai sus am dat de un neamt cu un caine, corcitura husky, in lesa. Statea jos, avea fata congestionata si bea dintr-o doza de bautura energizanta. Putin mai incolo am dat si de sotia lui, o blonda simpatica , care cobora. Se pare ca sotul ei terminase benzina, asa ca se intorceau. La izvorul Kalamithria la ora 10.00, grupul de 4 tocmai pleca. Izvorul e la peste 1000 m, asa ca ritmul era bun. Am facut si noi o pauza, am mai luat apa si am continuat. Poteca traverseaza valea, merge de-a coasta o bucata buna si apoi face un cot strans la dreapta, intr-un loc unde o poteca nemarcata vine din stanga. Sant acolo cateva locuri de cort amenajate cu bolovani. De aici poteca, marcata cu momai si pete de vopsea rosie, urmeaza o culme laterala pana in creasta. Urmeaza o zona cu vegetatie pitica, un fel de ienupar, unde ne-a surprins cutremurul de 6,4 grade anul trecut pe 24 Mai. Pe portiunea asta, pe la ora 11.00, a aparut din nou Sarkis.SAMSUNG DIGITAL CAMERA Se rostogolea la vale. Folosea bastonul ca un saritor cu prajina, il proptea in stanca si se catapulta inainte cu ambele picioare. Miraculos ateriza fara sa cada si repeta. M-a lasat sa-i fac o poza. Parea foarte fericit, era una cu muntele. Urcase Fengari(1611 m) in cam 3 ore!! Daca ar exista o proba de urcare si coborare pe munte la J.O. Sarkis ar lua sigur o medalie. In zona asta 2 din grupul celor 4 au hotarat sa se intoarca, ii cam sufocase liderul lor. Mai sus banda de vegetatie se termina si urmeaza numai piatra, oarecum asemanator cu varfurile din Retezat. Cu toate ca era o zi insorita era chiar frig sus si batea un vant puternic, cam 60-70 Km/ora. Din cateva ferestre se vedea varful marcat cu un mic monument de beton. Este un munte complicat, poteca ar fi greu de urmarit in conditi de vizibilitate redusa. Am continuat pana intr-un punct de belvedere, cu vederi frumoase spre Hora si Kamariotissa.SAMSUNG DIGITAL CAMERA Cam 1500 m altitudine, de acolo mai erau inca 100 m pana in varf. Insula Thassos se vedea in departare ca o naluca albastra. Era ora 13.00, mersesem relativ incet pe portiunea aceasta. Am hotarat sa ne intoarcem. Am gasit un locsor adapostit si am luat pranzul. Am inceput coborarea. Pe portiunea cu ienupar ne-au ajuns din urma cei 2 cu inca 2 veterani cu bastoane, de dimensiune normala insa. La 15.30 eram din nou la izvorul de sus, am mai facut o pauza la “pom”, si la 18.30, dupa 12 ore, eram inapoi in Terma. Am mai facut ceva cumparaturi in Centru, dar cand am ajuns acasa m-am bagat direct in pat.

Ultimele doua zile pline in insula mai relaxat. Am continuat cu baile la gropan. Am prins vreo 7 cred, ceeace nu e mult dar nici putin. Vederea de la gropan face jumatate din bani, se vede marea Egee si portul pescaresc din Terma, pe digul din port e o inscriptie mare, To Panta Rei, care iti aminteste ca in viata totul curge, curge si nu se mai intoarce niciodata. Intr-una din zile Rodica a cumparat niste miere locala pentru cadouri. Am stat de vorba cu un cuplu de mierari, oameni tineri la 30 si ceva de ani. Aveau un stil de viata interesant, iarna locuiau in Hora, dar din primavara pana in toamna stateau cu stupii in conditii rudimentare, fara electricitate… Probabil ca si Sarkis locuia undeva pe munte cu o turma de capre. Mierarita ne-a spus ca insula e foarte frumoasa si iarna, multa liniste dar si multe furtuni si multa zapada pe munte. Aveau si un magarus, care pentru noi e mascota insulei. In fiecare zi ne delecta cu niste concerte de ragete, baga cam o duzina la o vocaliza. Detectam totusi multa tristete in glasul lui, femeia ne-a explicat ca are trei ani, e baiat mare acum si ar vrea si el o prietena, din pacate nu era niciuna in apropiere. In ultima seara pe insula am luat-o pe la Alekas, apoi spre mare si pe mal inapoi in Terma. Am trecut pe langa un hipiot batraior, il stiam de anul trecut, care dormea linistit, in costumul lui Adam, sub un umbrar pe malul marii. Probabil ca avea un barlog undeva printre platanii din apropiere. Dupa un timp a aparut la orizont, ca un punct intai, feribotul care mergea spre Kamariotissa. Am calculat ca i-a trebuit cam o ora si jumatate de la plecarea din Alex-polis ca sa apara la orizont. Urma sa innopteze in Kamariotissa si sa plece a doua zi la ora 7.00. In port baietii lucrau de zor la Beach Bar,SAMSUNG DIGITAL CAMERA erau mult in urma fata de anul trecut insa, sperau sa fie gata pe 15 Iunie cand studentii greci termina examenele si vin sa se relaxeze.

Joi 4 Iunie, Nikos a venit cu noaptea in cap sa ne duca la ferry. Mai avea o pasagera, o femeie tanara si voinica care vorbea ca o mitraliera, nici cu Nikos nu-mi era rusine dar doamna era in alta categorie. Partea buna, Nikos ne-a luat mai putin pentru cursa. Printre primii la feribot, asa ca am prins niste locuri bune cu masa. Am terminat ce provizii mai aveam si am savurat un cafe americano de la barul feribotului. Pe puntea de sus era foarte placut, un bun prilej sa studiez versantul nordic al muntelui.SAMSUNG DIGITAL CAMERA Traseul nostru se vedea bine. Pentru ca aveam bilete prin Kavala ne-am mai clatit odata ochii cu vederile frumosului oras. Dupamasa eram inapoi in Salonic la Hotel Anessis, care ne fusese gazda si anul trecut. Seara am mancat la To Nisi, un restaurant placut, cu preturi moderate, in Ladadiki, cartierul gastronomic al Salonicului. A doua zi, zi plina. Dimineata devreme din balcon se vedea spre SV miticul Olimp, inca inzapezit. Cu 9 ani in urma, pe 6/6/06, urcasem pe Mithikas, 3 zile minunate in P.N. Olimp, prima noastra experienta greceasca. Intorsi in prezent ne-am dus intai la Jumbo, un hipermarket grecesc cu marfa chinezeasca, o maree de lucruri, ce vrei si ce nu vrei. Vazusem la Giorgos niste plase de tantari cu magneti pentru usa, care i-au placut lui Rodica. Le-am gasit. Apoi am luat-o la picior. Am trecut pe la Muzeul de Fotografie, era in reamenajare, pe un vechi debarcader dezafectat in port, unde seara se aduna tinerii. Am continuat pe vechea faleza pana la Lefkos Pyrgos, Turnul Alb, ne-am prezentat omagiile la statuia lui Alexandru cel Mare, dupa care am luat-o la deal spre orasul vechi, Ano Poli, si fortareata Eptapyrgos, 7 turnuri. Pe drum am cumparat niste cirese, am stat de vorba cu un aroman care isi savura cafeaua pe o banca, ne-a spus, printre altele, ca e multumit cu pensioara lui de 1.000 de euro. Ne-am minunat apoi la Rotonda,SAMSUNG DIGITAL CAMERA un edificiu circular ceva mai sus de arcul Imparatului Galeriu. Tot din epoca romana, a devenit biserica pe vremea Imparatului Constantin cel Mare, apoi moschee pe timpul ocupatiei Otomane, si in fine muzeu in zilele noastre. Ceva mai sus ne-am oprit la casa natala a lui Kemal Ataturk. Este intr-un complex foarte bine pazit, o adevarata fortareata, care include si consulatul turc. Am fost bine primiti de un tinerel. Casa muzeu este interesanta, cu mult material informativ despre viata parintelui Turciei moderne, necesita totusi mai mult timp decat i-am acordat noi. Am continuat pana sus la fortareata. Era o zi foarte calduroasa, ne-am mai oprit pe unde gaseam putina umbra. Am coborat inapoi urmarind zidul vechii cetati a Salonicului, un traseu care ne place foarte mult. Ici colo casute modesteSAMSUNG DIGITAL CAMERA care folseau partial vechile ziduri, unele foarte ingrijite, altele in curs de demolare. Seara am mancat in port la o locanta neturistica, in ciuda faptului ca pe perete era un semn care declara fumatul interzis grecii fumau in draci. Mancarea gustoasa insa. Sambata dimineata ne-am recules la catedrala Sf. Dumitru si apoi am coborat prin vechea Agora la Piata Modiano,SAMSUNG DIGITAL CAMERA unde am cumparat niste masline Troumba, carora le-am prins gustul in Thassos. Dupamasa la drum de intoarcere spre tara. Am prins sudul Bulgariei pe lumina, drumul este foarte frumos, urmeaza cursul raului Struma. Ca o concluzie: Samothraki e o insula magica!

Aniversarea( 2006 ).

This is a blow-by blow account of the proceedings, the next best( worst? ) thing to being there…

Prolog.

Dupa breakfast si tura cu Tara, boxerita, ca sa faca pipi, mi-am pus hainele de duminica, pantaloni si pulover, o jacheta nu mai am de mult, si am luat metroul pana la statia Izvor. E o zi ploioasa, dupa ce la inceputul saptamanii am avut adevarate zile de vara astazi e relativ racoare. In spate apare masiva Casa Poporului, trec podul Mihai Voda si o iau pe Schitu Magureanu. In stanga cladirea interesanta, cu un turnulet conic, care adaposteste Teatrul Municipal. Traversez Bulevardul( acum Regina Elisabeta ), trec pe langa liceul meu, venerabilul Gh. Lazar care arata foarte bine, si intru in Cismigiu. Aerul curat al parcului ma invaluie. O iau pe Aleea Coniferelor( aleile au fost botezate si placute albastre, cochete indica numele ) si trec pe langa scuarul sahistilor. Traversez Parterul Central, iarba este inca verde si contrasteaza frumos cu un chenar de craite. In stanga se vede pana sus la Cetate si biserica Schitu Magureanu, in dreapta pana la Arhivele Statului. Continui pe Alea Indragostitilor, Podul Mare, salut platanul gigantic si ies din parc pe langa un bloc pe care este o placa memoriala pentru Victor Eftimiu, pusa de comunitatea albaneza. La dreapta pe Brezoianu si apoi la stanga pe C. Mille( fosta Sarindar ). Din gradina de vara Capitol, unde am vazut atatea filme in anii 50 si 60, a ramas numai firma. In schimb cladirea Cercului Militar National a fost restaurata si arata foarte bine. Fosta Romarta Copiilor este acum sediu BRD. Ma opresc pe coltul “nostru”, in fata intrarii, ca sa-mi inchid umbrela, s-a stricat mecanismul si folosesc doua benzi de cauciuc, nu vreau sa ma fac de ras chiar de la inceput. Dinauntru se aude vuiet de voci. Intru.

Main course.

Holul de la intrare plin pana la refuz cu o multime de oameni in mare parte necunoscuti, mai bine zis pe care nu ii recunosc. Sant animati si vorbesc cu totii in acelasi timp. Milu, putin schimbat, maturizat, dar totusi usor de recunoscut, imparte ecusoanele cu nume ca sa putem sparge ghiata mai usor. Daca pe Fitzy, Gigescu, si Puiu Racoltea ii mai vazusem in ultimii ani, pe restul ii vedeam pentru prima oara dupa 40 de ani… Dau mana cu Cotoiu, acum un barbat masiv, Balacica intr-un costum bleumarin e relativ neschimbat, ultimul becher se pare, eu m-am retras din cursa la 57 de ani. Dorel Bucurescu, zvelt, dar mult maturizat fata de junele prim din fotografia de acum 20 de ani, Bojin, acelasi zambet prietenos si vioiciune de viezure, numai parul albit. Buta, masiv, aceeasi privire incruntata, Corina Grama, cu zambetul prietenos si prezenta placuta de altadata. Mai tarziu l-am cunoscut si pe sotul ei, un barbat distins. Farsirotu se pare ca este singurul care a reusit in politica, este MP, deputat PRM, fost sef de cabinet al lui Vadim. I-am multumit pentru poza de grup pe care mi-a trimis-o acum 20 de ani. Georgescu Ilie, lat in umeri, zambitor, curtenitor, mustata argintie, foarte prezentabil in costum de culoare inchisa. Pe Mariuca Miron o mai vazusem, este buna prietena cu verisoara mea Marijana. Mihai Salabas, maturizat, dar zambitor si in buna dispozitie. Horia Scutaru, tot asa ursulet si cu zambetul si vorba lui blajina, distins, la costum si cu insigna discreta de academician la rever. Suseanu acelasi zambet prietenos. Nu trebuie sa mai spun dar eram singurul in pulover si fara cravata.

Dupa ce ne-au lasat sa socializam acolo o vreme, Gigescu a urcat cateva trepte si ne-a aratat urmatoarea destinatie, Amfiteatrul S. Stoilow de la etajul I. Am urcat venerabilele trepte, pe care le-am tocit atata amar de ani, etajul I parea relativ pustiu, probabil ca matematicienii se lafaie acum pe toate cele trei etaje. Amfiteatrul curat, bancile cam aceleasi, parca putin incomode pentru un fund trecut de 60 de ani. O noutate, usi interioare din grilaj metalic probabil pentru a proteja echipamentul audio-vizual. Am mai socializat, am cotizat cei 70 de lei pentru masa, si apoi ne-am asezat fiecare pe unde am vrut. Fetele parca tot in primele randuri ca pe vremuri.

In prezidiu Mariana Stoichioiu si Milu( ei au fost organizatorii impreuna cu Gigescu ), care ii incadrau pe cei trei reprezentanti ai corpului didactic: prof. Plavitu Ion si familia Gherbanovschi. S-a cantat Gaudeamus Igitur, cuvintele proiectate pe tabla mi s-au parut foarte interesante, nu le mai vazusem de mult. Un cor de urlete entuziaste, Papp din spate zicea ceva despre o tzeapa in kur… Mariana S., vioaie si vorbareata, a inceput cu o prezentare a fotografiilor( digitalizate ) ei din anii de studentie. Multe din grupa ei, in care un june Borcea aparea de multe ori. Fotografii naive cu fete in Cismigiu, fete in costum de baie( din partea de jos, care lasa totul imaginatiei, s-ar putea face vreo zece chilotei tanga si ar mai ramane material),cateva fotografii de la petrecerea de absolvire, in care m-am recunoscut, si nu am putut sa nu remarc stupid cat eram de tanar!21 Una de la nunta lui Fitzy in care apar Miky, Ina, Cata, Pusa… Exclamatii din sala. Apoi pozele de grup de acum 20 de ani, si de acum 10 ani, se pare ca a fost si o aniversare la 30 de ani.
A urmat strigarea catalogului, prof. Plavitu a facut onorurile. Fiecare dintre cei prezenti a spus cate ceva, unii mai mult, altii mai putin. Balaci Elena, eleganta si bine conservata. Anca Cancer arata poate cel mai bine dintre fete, eleganta intr-un taior negru bine croit, mai subtirica decat mi-o aduceam aminte, si parca mai retinuta. Fata ei Raluca este la Floare de Colt, cu toate ca abia acum am facut legatura. Lucica Boeriu inca bine. Danciulescu a venit din State, locuieste pe langa LA, cearcane, parea foarte obosit. Ne-a spus ca munceste foarte mult, 2-3 slujbe, parea prins in the rat race, cum spunea prietena mea Karen. Corina Grama a vorbit frumos, tocmai s-a pensionat de la U din Craiova, si ne-a spua ca ii lipseau studentii care au mentinut-o tanara. Olti Kalman, secuiul de la Miercurea Ciuc, cred ca arata cel mai bine dintre baieti, inalt, drept, rumen la fata, zambet multumit, parca a zis ceva de palinca. Papp Erhardt a avut cea mai interesanta interventie, un adevarat stand-up comedian, o combinatie intre soldatul Sveik si o minte de teoretician. Lucreaza la U din Timsoara, Cotoiu e seful lui. Prez-ul nostru tocmai afirmase la deschiderea anului scolar ca invatamantul universitar e mediocru, herr Papp l-a combatut cu argumente. Valedictorul nostru, Dan V., era absent, Cotoiu din spate a bombanit ceva ca ar fi vrut sa-i dea cateva spitzuri in cur. Zicea ca nu au avut voie sa faca fizica la U din T pana in 89, si cariera lui a fost relansata abia dupa. Radu Vlaicu, fost aruncator de ciocan, inca atletic, a vorbit ceva de revista Stinta si Tehnica unde a lucrat. Academicianul a spus si el cateva cuvinte frumoase. S-au citit mesaje trimise de unii dintre cei absenti, de la Cata, Florin, Olguta, Miky, Alina… Scrisoarea lui Florin a fost bine primita, bine scrisa, parea produsul unui elder statesman, o plecaciune rituala catre fostii profesori, alta catre fostii colegi, si o multumire finala tarii care ne-a produs si pamantului din care ne-am tras seva. Papi Haidau a cantat in falsetto.
S-a multumit corpului didactic reprezentat de cei trei. Plavitu a spus cateva cuvinte despre scaderea calitatii studentilor si lipsa de comunicare intre generatii. D-na Gherbanovschi a spus ca a avut emotii inainte, dar s-a simtit bine pana la urma. D-l Gherbanovschi n-a scos nici macar un cuvintel. Am trecut apoi in holul Facultatii de Litere, Sala Pasilor Pierduti, am traversat prin interiorul cladirii, pe vremea noastra nu cred ca se putea face asa ceva, unde am facut poza de grup. Sper sa-mi trimita si mie cineva una pe mail.colegi_40_043
A urmat masa festiva la un restaurant in Parcul Tineretului, in imediata apropiere a Palatului Copiilor. Masa a durat vreo sase ore, restaurantul, mai degraba o gradina de vara cu o cladire de paianta, nu era pregatit sa serveasca atata lume in acelasi timp. Daca au fost 47 de absolventi prezenti, la masa au mai venit si jumatatile asa ca probabil eram peste 60. Am stat la o masa cu Dorel, Radu V., Vera, Puiu S., Puiu R., Milu si sotia… Vlaicu si Vera fumau in draci si conform unei legi nescrise tot fumul venea spre un nefumator inrait ca mine. Milu si Puiu S. au facut amandoi cariere in domeniul medical. Milu este presedintele Societatii Romane de Radioprotectie, pregateste pentru la anul o intalnire internationala in bransa la Brasov. S-a inceput cu tarie si o farfurie de gustari, salata de vinete, masline, cascaval si ceva care semana a peste. Inca doua farfurii, servite la intervale mari, am profitat si am mai luat o gura de aer, una cu peste pane si cartofi natur, si alta cu pui si porc la gratar cu cartofi prajiti. Pentru desert clatite cu crema de ciocolata si frisca. Vin a fost din belsug, un demisec alb bun, cumparat de Gigi se pare de la Casa Vinului a d-lui Pusca, autointitulatul parinte al sampaniei de Panciu, o institutie bucuresteana mai recenta. Mariana si Horia S. stau tot in Militari, asa ca ne-am intors impreuna cu taxiul. Academicianul a facut cinste.
 Epilog
 A doua zi, duminica, m-am sculat la 5.00 parca mai greu ca de obicei. Am preparat micul dejun si la 7.00 Rodica, Tara si cu mine eram in Gara de Nord pentru personalul de Valea Prahovei. Nicusor Cizek din Munster, fostul meu coleg de banca de la Cuibul cu Barza si Lazar, si ex-ul Ioanei C., colega de liceu cu Miky, a venit si el. Ne-am dat jos in Busteni. Pe o zi de toamna frumoasa, dar racoroasa, am urcat pe Drumul Hotilor si apoi am intrat o bucata pe Valea Cerbului. Am imbucat din traista si ne-am intors la Busteni pe alt drum.
Asta  fu my friends. Daca fu tare sau nu va las pe voi sa decideti.
PS  Reportajul asta l-am scris imediat dupa intalnirea din 2006. Ne-am mai intalnit si la 45 si la 48 de ani. Condeiul nu m-a mai mancat insa. Motivatia pentru intalnirea de la 48 de ani mi s-a parut interesanta: ca sa nu uitam de ce ne vom intalni la anul pentru marele jubileu de 50 de ani. 
 

colegi_40_038